Noi, pasagerii

377

Mașinile de poliție merg la pas. Pe lângă noi, cei de pe jos, de pe biciclete. Merg cu semnalele oprite și geamuri fumurii pe piatra cubică a piețelor și străzilor înguste ale orașului. Ca niște dricuri oarbe, justițiare, care conduc pe ultimul drum libertatea noastră cea de toate zilele. Fiecare, înăuntru, cu câte o fărâmă din ea.

Ies din convoi și intru în Universum, la „oameni din Leuven”. Sunt la 30 de kilometri de Capitala înnorată a Europei, a doua zi după 22 martie. Înăuntru, în separeu, un bărbat dimineața, altul seara. Joi, la fel: același bărbat dimineața, același seara. Lucrez la corectura unui manual de psihologie și generalizez: în fiecare zi, același bărbat dimineața, același seara. Amândoi, cu privirile adâncite în lacul mesei. În ce-a mai rămas din el după atâtea coate și atâtea frunți care i-au tulburat oglinda. După un timp, reușesc să fac diferența dintre urma unui cot și urma unei frunți. Dar și privirea mea rămâne adâncită în tăblia de lemn. Visez: Afrodita s-a născut din spuma mării. Nu a Nordului, ci a uneia mai apropiate de temperatura la care se bea berea Tripel, de 10 grade. Aici, zeița frumuseții s-ar fi născut din spumă de abație… Însă barmanul nivelează paharele cu paleta, ca un obstetrician pe timp de război. O parte e aruncată pe inoxul pultului. Câtă frumusețe pierdută, câtă, încă, rămasă! Din înțelepciune?! Vom vedea! Peste două săptămâni voi fi la Atena.

„Cutremurul” de la Bruxelles nu rămâne fără replică mai mult de 48 de ore. Gara din Leuven e evacuată în urma unei alerte de atentat. Un bagaj rătăcit… Călătorii sunt percheziționați, traficul se dă peste cap. „Olandezul zburător” se ridică pentru o minge înaltă, cea mai înaltă. Și înscrie în minutul 14 al veșniciei, modificând pentru totdeauna tabela de marcaj înstelată ca una din nopțile lui van Gogh, sublimul său compatriot oranj. Presa noastră nu se abține să nu facă o legătură moralizantă: între viciul lui „Mister Fourteen” și cauza morții. O mare personalitate trebuie folosită ca exemplu. Îmi trec mâna prin păr și mi se pare că dau de broboada unei babe ialomițene de pe marginea șanțului. Johan Cruyff se lăsase de fumat de un sfert de veac. Dar „je suis Bruxelles”, după ce am fost Charlie, Paris… Istanbul (?!)

În Maastricht e soare. Mult sau doar dintr-o dată. Nici urmă de uniforme. Numai câini cu miros educat și energic, în lesele unor civili înalți. Fațadele clădirilor par că au fost vopsite cu o oră înainte de sosirea trenului de Liège, în care am admirat, riscând să mă dau de gol, o zeiță africană. A frumuseții, fără îndoială! Albul caselor din Centru strălucește cu atât mai neverosimil. Și parfumul, la propriu, al străzilor. E vremea prânzului și se stă la coadă pentru un loc la terasele ce nu pot fi numărate de nimeni. Zborul de-a doua zi, din duminica Paștelui Catolic, e departe, în literatură. Acolo, „copilul teribil” al secolului trecut e încă nepedepsit de panica și frustrarea contemporane. E liber, sărbătoresc și măreț. Aici, acum, e altfel, pentru că l-am trădat. L-am scos din reverie și l-am îmbrâncit pe linii de autobuz pentru buzunarul oricui. Inclusiv al meu. Am aruncat Concorde în cele patru zări ale muzeelor, modificându-ne aspirațiile firești fără nicio rușine. Iar acum plătim. În rate mai mari sau mai mici, însă la fel de dureroase ca niște seri ale copilăriei fără covorul zburător din basmele orientale. Plătim direct, înainte sau după check-in, noi, pasagerii, terorizați și teroriști, deopotrivă. În amurgul senin de pe râul Maas îl răstălmăcesc și eu pe Malraux, de sus, de pe unul din poduri: „Zborul secolului XXI va fi spiritual sau nu va fi deloc”. În gând, cu gândul la ora de vară.

Devreme, cu cinci ceasuri înaintea avionului de Timișoara, după cum fuseserăm sfătuiți de mai multe site-uri, în mașina profesorului de la Katholieke Universiteit, îmi amintesc definiția refuzului belgian: „să mai vedem, să ne mai gândim…” O formulase cu câteva zile în urmă, în comparație cu varianta olandeză: „nu”. Cu umor și nu prea. Amabilitatea graniței dintre lumea latină și lumea germanică… Funcționase ea prea bine pe aeroportul Zaventem, în marțea neagră a Europei? Apăruse pe monitorul cu cei doi frați atentatori, ca o subtitrare premonitorie și sinistră a mâinilor înmănușate în negru? E deviza prea gentilă sub care se desfășoară vânătoarea din cartierul Molenbeek, unde se-ascund „creierii morții”? Chiar așa, „creierii”?! Noul fus își face datoria: mă cuprinde somnul pentru o clipă. Stâlpii de iluminat de pe autostradă seamănă cu lămpile de birou. Pe sub ele, trecem ca niște acte de rutină. De la o semnătură la alta.

Purgatoriul din Charleroi își trimite solii (de pace, de război?!) în întâmpinarea noastră. Nu mai putem înainta cu mașina. Trecem printre TAB-uri, mitraliere, câini, stații de emisie-recepție, pe culoare delimitate prin panglici. Suntem încurajați din adâncul privirilor militare să păstrăm ritmul. Avem 15 minute lungi de mers pe jos până la intrarea în aeroport. Și suntem mulți, somnolenți, înfrânți dinainte. Refugiați sau, în cel mai bun caz, asemenea lor, dar mai puțin pitorești. Între mascați descopăr o fată. Nu sunt sexist, dar am senzația unei operete. Cu spectatorii pe scenă. Urmează patru ore de scanări, de cozi interminabile peste tot, inclusiv la toalete, de abstinență. Niciun loc pe scaun, aproape niciunul la cafea sau… pe jos. Un grup de „cercetași belgieni” salvează prin adolescența lui epopeea îmbarcării. Și prin ridicolul bagajelor enorme, din rafie. Tinerii merg la Timișoara. Unde, pe „Traian Vuia”, Universitatea de Vest ne îndemnă: „Să zburăm împreună!” Ca o stewardesă a Pan American World Airways, superbă, din epoca de aur a transportului aerian: „Come Fly With Me!”

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ