Nimic despre fotbal!

163

Când sunt într-un grup de masculi, iar discuţiile ajung pe… terenul de fotbal, încerc să le deturnez spre unul dintre celelalte două subiecte la care ne știm foarte bine noi, bărbaţii: “politică” şi “femei”. Asta pentru că nu mă pricep aproape deloc la fotbal. Şi, câteodată, chiar o recunosc cu seninătate (când sunt între amici, între prieteni).

Ca tot omul, am jucat şi eu fotbal cu castane în curtea şcolii, am bătut mingea în faţa blocului, pe terenul de la ţară (asta după ce erau gonite gâştele şi caprele ce păşteau iarba), am umplut și eu bășici de cauciuc cu pietre şi am aşteptat văd cum dă vreun fraier cu piciorul în ele.

Dar ca să mă întorc la matcă, musai să recunosc că cine mă avea pe mine în echipă, avea trei jucători în plus, căci alergam de la o poartă la alta, eram şi fundaş, şi mijlocaş, şi vârf. Ba şi portar… Treaba tristă a fost că “prezenţa mea pe tot terenul” nu era suficientă ca să mascheze profunda-mi nepricepere cu mingea. Aşa că, rând pe rând, coechipierii mei de la oraş şi sate s-au prins că eram în plus şi că mai mult îi încurcam decât dădeam un… picior de ajutor. Când prindeam echipa, mă trimiteau în poartă. Chestia era că n-aveam răbdare să “şomez” între ghiozdane, bolovani, stâlpi sau ce mai ţinea loc de poartă.

Aşa că, prin clasa a opta, am devenit baschetbalist. Îi dispreţuiam cu stimă pe cei care jucau fotbal, căci practicau un joc lent, bleg, plictisitor (astăzi cred acelaşi lucru despre “sportul regele”, mai ales când mă mai nimeresc să văd o fază, două din campionatul intern).

Chiar dacă, de-a lungul timpul, datorită baschetului era să-mi pierd un ochi, am fost muşcat de cap (trei copci), am avut glezna de două ori băgată-n ghips, mi-au fost date peste cap cam toate cele 10 degete, am luat o serie lungă de coate în mai toate zonele esențiale ale corpului, iar azi mă doare piciorul drept din cauză că am… bătut pe el vreo 30 de ani, tot de o minge primită sub centură, pe terenul de fotbal, îmi amintesc. Cu groază!

 

LĂSAȚI UN MESAJ