Moartea unui comis-voiajor în Atlantida

1618

Gândim în clișee. Vorbim, de multe ori, la fel. Dar, mai ales, obișnuim să scriem (în) clișee. La umbra locului în floare, a locului comun, ațipim ca, uneori, după-amiaza: o clipă, în percepția noastră, în realitate, câteva ceasuri bune, bune de tot. Și se face seară, și nu mai avem timp de nimic. Nici măcar să ne schimbăm, să ne în-locuim cu noi înșine. Să fim discreți, rezervați, politicoși cu necunoscutul fragil și curios din noi. Civilizați, cu el.
Să nu luăm totul de-a gata ca pe o cină direct din frigider, la lumina când scandaloasă, când patetică a televizorului. Dar nu, nu avem timp sau avem prea puțin și e păcat să-l pierdem. Așa că ne-ntoarcem la clișee cu scuza că trebuie să ne facem înțeleși și să-nțelegem degrabă. Ce? Totul, dacă se poate! Clișeul devine atunci sinteza veselă și grizonată a ceea ce ne-adună laolaltă.

O modelare a unui punct de cotitură, de inflexiune în destinul general, a zenitului și a nadirului, deopotrivă, e și propoziția: „Nimic nu va mai fi la fel”. De un triumfalism amărui, culeasă, de cele mai multe ori, cu majuscule îngroșate (verzal aldin, cum ar spune vechii tipografi), urmată de un (in)evitabil semn al exclamării, construcția-titlu, subtitlu, concluzie promite — și se ține de cuvânt — dezvoltarea unui subiect care, prin măreție sau monstruozitate, schimbă lumea; fie ea mare, fie mică — planetă sau sat, astronomie sau snooker, strat de ozon sau răsad de morcovi. Tragedia, mai cu seamă, o atrage ca un magnet, dar și cataclismele de tot felul, naturale sau nu. Drama, revelația, descoperirea, performanța, scandalul și alte asemenea substantive, intersectându-se cu momentul, cu clipa (aureolară sau fatidică), dau locul comun: „Nimic nu va mai fi la fel!” De când? Din momentul „t”. De-acum.

Dar această scurtătură bovarică, îndeobște a presei, ascunde o capcană: adevărul. Cuvânt pe la care nu e bine să te abați, ci să o ții drept, pe cărarea ficționalității de zi cu zi și de mai multe ori pe(-aceeași) zi, dacă n-ai timp de pierdut. Șocul pe care-l creează „Nimic nu va mai fi la fel” ar trebui să oprească timpul în loc. Să ne sincronizeze ceasurile, să ni le aducă pe toate la un moment zero, de la care să putem pleca altfel. Și să mergem într-adevăr mai departe.

Aici, acasă, în România, suntem de-o vreme martorii unor evenimente de o magnitudine uriașă. Una care, cu siguranță, ar fi scufundat până și Atlantida. Nu țara, ci statul atlant, oricât de homeric/himeric ar fi fost el. Statul, adică, după DEX, „instituția suprastructurală, instrumentul principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social și sunt reglementate relațiile dintre oameni”.

Statul român îmi pare astăzi un comis-voiajor înșelat, care, la rândul lui, înșală, un agent de asigurare pe istorie, nu pe viața noastră. Unul ce știe că nimic nu va mai fi la fel după Tragedia de la Clubul „Colectiv” și Scandalul Dezinfectanților, ca să amintesc doar două cutremure cumplite ale ultimului timp, strâns legate între ele, dar se încăpățânează să titreze mare, cu litere de girofar, între Stadionul Dinamo și Spitalul Floreasca: „Totul va fi la fel!”, ca o garanție a perenității proprii. Fiindcă, nu-i așa, nu tot el, statul a trecut prin focul polistirenului de la „Colectiv” și prin apa învolburată din dezinfectantele sănătății?! Și ce, n-a scăpat?! Ba mai mult, duminica trecută — se vorbește pe la servicii — a fost văzut pe locul mortului (dreapta-față) în mașina patronului Hexi Pharma. Și am sesizat cu toții că partea dreaptă a Opelului Astra, model ales, ca un avion Mitsubishi Zero la limita casării, pentru o misiune Kamikaze, e cea mai puțin afectată după întâlnirea cu moartea din stânga.

Nimic nu ar mai trebui să fie la fel.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ