„Moartea aparţine supravieţuitorilor”. Interviu cu poetul Costel Stancu, agent-șef principal la Serviciul Criminalistică al IPJ Caraș-Severin

351

Robert Șerban: Cum ai început să scrii? Îţi aminteşti ce a declanşat plăcerea/interesul/curiozitatea de a „inventa” texte? Dar ce a întreţinut-o?

Costel Stancu: Trebuia, la 16 ani, să merg la ziua unui coleg de clasă. Ai mei mi-au cumpărat o carte să i-o dau cadou. Nu mai ştiu ce prostie am făcut că nu m-au mai lăsat la aniversare. În consecinţă, am rămas cu cartea, gata cumpărată. Şi cum la noi – familie de mehedinţeni săraci – banii nu se strică degeaba, m-am simţit vinovat şi am început să citesc din volumul acela. Minune mare! Am descoperit acolo poeziile lui Şt. O. Iosif, cu fata care mai bine se aruncă de pe vapor decît să fie sclavă turcilor. Dar mai ales traducerile. Din Heine, Rilke, Schiller şi alţii. Din Sandor Petofi. Poemul Lacul, al ungurului, e ceva ce rar se scrie în vreo limbă! Chiar şi încurcată cum îmi pare mie maghiara. Am tot citit eu ca prostul şi pînă la urmă m-am deşteptat: e şi poezie pe lumea asta, mi-am zis! Şi iacătă-mă-s…

Îţi dai seama, dragul meu Robert Şerban, dacă nu făceam prostia aceea, mă duceam la ziua colegului, îi dădeam cartea şi acum eram fericit. N-a fost să fie să am noroc atunci. Poate altădată.

Pe de altă parte, mă gândesc la faptul că, poate, i-am luat acelui om şansa de a ajunge el poet, mult mai inspirat decît mine. E posibil să fi retezat o genialitate încă din faşă. Şi mai este de socotit o variantă: dacă îmi luau părinţii altceva, ce ar fi fost acum colegul meu căruia, să zicem, i-aş fi dus cadoul?

Redevenind serios, cum dealtfel am fost şi până acum, cred că am pornit a scrie poezii ca mulţi dintre tinerii de azi: mânat de prima iubire, împărtăşită numai în visele mele. Sau şi în visele ipoteticei ea, neştiute de mine. O ea care, atunci, avea chip, acum are doar suflet. A trecut timpul, tot scârţâi pe hârtie, ea îţi acceptă stângacele versuri. Aici e marele hop! Te mulţumeşti cu atât, sau perseverezi? De astă dată vorbim de vocaţie, de har de la Dumnezeu. Dacă reuşeşti, chiar şi fără voia ta, să treci pârleazul poeziei de jurnal intim, de scrisoare versificată şi trimisă iubitei din liceu, atunci te aşteaptă lupte grele. Dar cât de frumoase!

Ce mi-a întreţinut plăcerea de a scrie? Dumnezeu, ambianţa Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa şi zăpăcitul meu drag, Ion Chichere. Voiam amîndoi să ajungem fotbalişti. Fiecare la vremea lui… Ne despărţeau aproape 17 ani.  În adolescenţă, Ion a jucat extremă la Recolta Berzovia. I se spunea Jair. De la Jairzihno. Mie nu mi se spunea nicicum!

Erai cumva, la şcoală, ciudatul clasei, „ăla care face versuri”?

– A, nu! Cum să fiu ciudatul clasei? Eu am absolvit un liceu industrial, aparţinea de celebrul Combinat Siderurgic din Reşiţa, acolo toţi scriau poezii, eu am venit ca un surplus liric pentru ei, au vrut chiar să mă dea cu împrumut altor unităţi de învăţământ mediu, care nu îşi realizau planul cincinal la poeţi, însă m-au păstrat ca rezervă pentru vremuri de restrişte literar-siderurgică. (Nu ştiau că vine Revoluţia din 1989.). Eu scriam poezii de la spatele caietului înspre faţă. Profesorii deschideau caietele invers şi nu găseau niciodată nimic… Iar nu ţi-ai făcut tema, Stancule?! Mai înapoi privind, în şcoala generală, aveam o colegă, Monica, poeta clasei, îmi băteam joc de ea. Ne-am reîntâlnit după o vreme: ea nu mai scria demult, eu publicasem câteva cărţi. A râs de mine: cum, tu, poezii? De unde proverbul românesc: Cine sapă groapa altuia cade poetic în ea! M-a pedepsit Dumnezeu. Dar ce  frumos m-a pedepsit.

De ce ai intrat în poliţie? Nu ţi-ar fi plăcut să faci altceva? Măcar ca să poţi zâmbi relaxat când se spun bancuri cu poliţişti…

– Cînd eram copil, mă jucam de-a hoţii şi vardiştii. Eu picam mereu să fiu hoţ. Hoţ cu suflet de vardist. După ce am crescut, ca să mă răzbun, m-am făcut vardist. Vardist cu suflet de hoţ?

Ce altceva mi-ar fi plăcut să mă fac? Învăţător la ţară. La ţară, nu la oraş. Să văd eu cu ochii mei mirarea şi bucuria copiilor de acolo când îşi dau seama că semnele acelea ciudate, literele şi cifrele, care până atunci erau descifrate şi desliterate doar de cei mari, capătă înţeles şi în mintea lor, a micuţilor. Este un regret al vieţii mele. Te întrebi, ştiu, de ce nu am luat calea asta. Îţi răspund sincer: uneori beau. Într-un sat, popa, învăţătorul, doctorul, inginerul agronom şi, fără nici o îndoială, şeful de post (sic!) sunt modele de urmat, nu-i aşa?

Mă întrebi dacă zîmbesc relaxat la bancurile cu poliţişti? Râd de-mi crapă buza! Cei mai buni spunători şi ascultători ai acestor bancuri sunt chiar subiecţii. Să te ferească Sfântul să te prindă la înghesuială poliţiştii spunători de bancuri! Ai să te transformi într-un ascultător.  Ai să te duci târziu acasă. Ai să râzi în somn. O să cheme vecinii poliţia fiindcă îi deranjează râsul tău. O să ajungi iar pe mîna lor, a poliţiştilor spunători de bancuri poliţiste. Imaginează-ţi, dragul meu, altă sesiune de bancuri cu poliţişti…, iar o să nimereşti înspre dimineaţă acasă…, iar râs în somn…, iar vecini…, iar poliţie… Asta-i viaţă? Mai bine te lipseşti. Există şi bancuri cu marţieni, aceştia sunt mai rari.

Te enervează sintagma „poetul-criminalist”?

– Sună frumos, nu-i aşa? O grămadă de oameni care lucrează în presă sunt fascinaţi de meseria pe care eu o fac de nevoie. La rândul meu sunt atras de presă. Facem schimb?

Dragă Robert Şerban, redevenind serios – cum fără voia mea am fost şi până acum – oare sintagma poet-criminalist îţi readuce în minte, întâmplător, pristandăianul/pristăndescul curat-murdar? Meseria de criminalist, o artă în sine, a fascinat şi va fascina lumea chiar şi după apocalipsă. Uite, să ne înţelegem, eu sunt doar un lucrător obişnuit în acest domeniu. Al criminalisticii, nu al apocalipsei, bineînţeles.  Nimic mai mult. Poate mai puţin.

Ai mustrări de conştiinţă legate de posibile erori de interpretare a probelor? Eşti sigur că nu greşeşti? Povesteşte un caz ieşit din comun.

– Dacă eu fac o eroare, vin alţii şi o îndreaptă. Nu ţi-am spus adineauri că suntem mai mulţi decît marţienii? Vorba cîntecului: Pleacă unul, vine zece…

Cazuri ieşite din comun ştiu multe: dosarul Capra cu trei iezi, dosarul Ursul păcălit de vulpe, dosarul Motanul încălţat, dosarul Scufiţa Roşie, etc…Toate au trecut prin mâna mea. Sînt rămase în lucru. Îţi dai seama, Robert, după prelevarea probelor de la faţa locului, lupul care a ars în focul Caprei cu trei iezi pare a fi acelaşi cu cel care a mâncat-o pe Scufiţă.  Ce descoperire sunt pe cale să fac! Cercetez încă! Sper că tu, cititor de poveşti şi prieten fiindu-mi, înţelegi de ce nu pot oferi detalii suplimentare în acest stadiu al investigaţiilor.

Majoritatea poeţilor scriu, într-un fel sau altul, despre moarte. Ai făcut-o şi tu încă de la debut. Dar, la 34 de ani, tu chiar ai înfruntat moartea, având un cancer cu care te-ai luptat luni de zile. Cât de mult s-a schimbat perspectiva ta asupra vieţii după acel episod nefericit? Moartea din… teren e mult diferită de moartea din literatură?

– Nu am înfruntat-o la 34, ci la 33. La 34 am desfruntat-o. Cancerul e boala tristeţii. Nu a supărării. Eu sunt un om vesel, pot să-mi înving supărarea, nu şi tristeţea. Tristeţea e cuprinsă în tine ca raza de soare în lună. M-am luptat mai mult cu ceilalţi decît cu boala. Boala te respectă, dacă o respecţi şi tu pe ea. Trebuie să o laşi să îşi facă treaba. Ea te vrea mort. Ceilalţi te vor sănătos. Opusul lui mort este viu, nu sănătos. Nimeni nu mi-a urat să ne vedem vii, ci să ne vedem sănătoşi. Mai am o nedumerire: de ce îmi aduceaţi, oameni buni, la spital, portocale şi banane? Era prohibiţie la bere?

Moartea din literatură versus moartea din… teren! O să îţi spun un lucru: oamenii aflaţi la ananghie ţin la două lucruri deodată: la avere şi la sănătate, am văzut cu ochii mei asta. Averea o poţi lăsa copiilor, sănătatea nu. Sănătatea ţi-o dă Dumnezeu. E o judecată sănătoasă?

Moartea aparţine supravieţuitorilor. După cercetările mele în dosarul Capra cu trei iezi, despre care cu modestie îţi vorbeam, iedul cel mic a mâncat-o, atemporal, pe Scufiţa Roşie, deoarece Lupul nu a catadicsit să rămână personaj principal în această poveste care îl privea.

Scrii constant? Ţi s-a întâmplat să scrii la serviciu? Te-au prins superiorii cu cartea sub birou?

– Nu sunt sclav al scrisului. Scriu inconstant. Scriu la serviciu. O, am scris mult acolo, mi-am testat multe epigrame pe colegi, mai ales pe Iovitze, care e sîrb. Râdea?! Înseamnă că merge! I-am zis: Jotza, dacă merge şi la tine, înseamnă că e bună. El mi-a răspuns: domn Costel, mă bucur că mă iei drept ascultătorul cel mai de jos al tău…Mi-a fost ruşine. Îmi este şi acum. Trebuia să îmi fie atunci. Le-am citit şi poezii colegilor. Am avut un succes uluitor la berea de după! Dată de ei.

Superiorii mei nu sunt cu nasul pe sus. Probabil să nu şi-l zgârie de tavan. La noi tavanele sunt înalte! M-au prins de nenumărate ori cu cartea sub birou. De multe ori au citit-o şi ei. Am mereu cărţi pe birou, nu sub birou. Criminaliştii sunt oameni curioşi. Mulţi dintre colegii mei mă uimesc prin inteligenţa lor practică. În faţa lor mă simt ca un şoarece care nu ştie cum să intre în capcana în care, inevitabil, o să fie prins.

Cât de des te-a încercat – dacă te-a încercat – sentimentul lumilor paralele în care trăieşti: cea literară şi cea supusă ordinelor, ierarhiilor, regulamentului?

– La câte prostii(oare?) mi-au iertat mie şefii şi colegii. Am încălcat de multe ori regulamentul, dar lui nu i-a fost cu nimic de folos. A rămas acelaşi. Regulamentul  nu se schimbă, se extinde. Ca păpădia.

Cum te raportezi la poeţii a căror literatură e inferioară celei scrise de tine, dar care au o vizibilitate net superioară ţie? Pui realitatea asta pe seama faptului că trăieşti în provincie? Te interesează cum sunt receptate cărţile tale?

– Nu mă raportez la poeţii a căror literatură e inferioară celei scrise de mine, dar care au o o vizibilitate net superioară mie. Sunt mulţi din ceilalţi. Mă raportez la ei.

Poeţii sunt cititori de proză. Prozatorii nu ştiu asta.  Acum recitesc Marele Gatsby.

Într-o zi o să recitesc La poalele vulcanului al lui Malcom Lowry. Mamă-mamă!

Nu pun receptarea mea pe seama faptului că trăiesc în provincie. Cine mă opreşte să trăiesc la Paris? Paris, una dintre provinciile Europei.

LĂSAȚI UN MESAJ