Mănăstirea-spital a popilor negri

1749

Nu mai este un secret pentru nimeni că orașul nostru are o sumă întregă de priorități în cele mai variate domenii ale vieții cotidiene până la treptele superioare ale cunoașterii. De la premiere în domeniul berii până la neînchipuitele subtilități ale geometriei înțelese de Bolyai pe alte baze decât cele statuate de vechii savanți antici greci, cam orice a fost atins de spiritul deschis la nou al locuitorilor Cetății. Din toate aceste cotloane ale iscodirii, un loc de frunte îl ocupă și îngrijirea bolnavilor.  Pe aceste meleaguri nu prea a fost multă liniște de-a lungul secolelor. Stăpânii se schimbau des. Și nu prin mijloace pașnice. Câte un război era iminent tot timpul. Mai izbucneau și răscoale ale celor oprimați. Lumea punea repede mâna pe furci, coase, ghioage sau mai apoi pe armele de foc. Dacă ar fi fost doar aceste necazuri prilejuite de oameni ce se întorceau împotriva altor oameni, poate încă ar mai fi fost cât de cât în limitele firescului de acum câteva secole. Dar nici locurile date de natură nu erau prea prielnice unei vieți sănătoase. Apele aduse din munte de Bega și de Timiș ajungeau la câmpie și își pierdeau puterea de curgere și odată cu aceasta și caracterul de curățenie și potabilitate. Mlaștinile cu ape stătute, bălțile și canalele naturale ce curgeau meandrat erau și cauza diverselor molime ca frigurile și până la ciuma ce a decimat provincia în mai multe rânduri.

Moartea neagră, pesta ori ciuma a făcut cele mai multe victime în Europa începând din secolul al XIV-lea, când a fost adusă de oștile de tătari. Se estimează o pierdere de circa 25 de milioane de locuitori ai continentului în cele câteva valuri succesive ce au străbătut continentul. Una dintre primele epidemii de ciumă a cuprins Banatul între 1509 și 1511. O nouă epidemie este consemnată în 1533 și încă una în 1603, când la Timișoara se aflau 12.000 de militari otomani și trupe de tătari. În valul din anul 1731 se știe și de pierderea a șase dintre primarii bănățeni. Holera, o altă boală epidemică foarte gravă a lovit de asemenea de câteva ori din secolul XIX-lea în zona Banatului.

Iată de ce îngrijirea accidentaților în lupte sau a bolnavilor loviți de diverse boli era o necesitate acută în epocă. Nu se putea guverna o cetate cuprinsă de pandemii sau duce o luptă cu soldații invalizi. Medicii militari au însoțit întotdeauna armatele în mișcare pe tot lungul și latul noilor țări cucerite.

Ceva mai precară era îngrijirea populației civile ce nu avea șansa unei îngrijiri prea serioase.

Călugării diverselor grupări monastice au beneficiat de o pregatire superioară, în care se găseau și elemente de medicină și anatomie. Acești călugări au pus bazele incipiente ale medicinei și îngrijirii bolnavilor.

În orașul de pe Bega, primele îngrijiri medicale au fost acordate de călugarii franciscani, ce au activat, se pare, chiar și în timpul ocupației otomane. Ei aveau ca principală misiune ajutorarea celor oropsiți și ajutorul dat leproșilor. Erau primii ce au acordat o forma de asistență medicală populațiilor civile. Că de militari avea cine se îngriji.

Dar o formă superioară de medicină ce trece de stadiul de bâjbâieli au adus în cetate călugarii mizericordieni. Urmele și amintire lor sunt încă prezente în memoria colectivă dar și în monumentele existente în urbe. În apropierea Pieței 700 se poate vedea o biserică destul de îngrijită dar ce nu spune mare lucru celor ce trec pe lângă ea. Pe strada ce azi poartă numele Sfântul Ioan (Johannesgasse, în epoca germană) se găseşte încă fostul spital şi fosta biserică a mizericordienilor.

Ordinul călugăresc al mizericordienilor numiți în latină (Ordo Hospitalarius Sancti Joannis de Deo) sunt un ordin catolic ce a fost fondat în 1539. A activat la început probabil în Granada unde se vorbește de primul așezământ medical. În 1547, episcopul Pedro Guerrero construiește spitalul Gomelez, tot în Granada. Succesorul lui, Anton Martin, se extinde și la Madrid. În 1571 Papa Pius al V-lea le-a recunoscut statutul oficial ca monahi medici ce se ocupau de sănătatea enoriașilor și de acte de caritate.

În scurt timp se extind în mare parte a continentului, unde erau principi catolici la conducere. Spitalul fraților mizericordieni din Viena este fondat în Leopoldstadt, în anul 1614, de fratele Gabriel Ferrara din Milano. Călugarii au venit din Italia la cererea prințului de Liechtenstein. Din anul 1625 primesc pemisiunea de a deschide și o farmacie. Ambele așezăminte se mai găsesc și azi în capitala austriacă.

Cetatea Timișoarei, administrată de habsburgi, avea nevoie de personal cu pregătire medicală. Între anii 1735-1737, la inițiativa contelui Hamilton, președintele asociației caritative și comandantul militar al Banatului, s-a început construirea primului spital și a primei farmacii din oraş. În Timişoara se consemnează venirea a șase monahi în 1737 aduși în mod special din zonele germanofone catolice. Aici au preluat construcția spitalului, începută de asociaţia religioasă a fraţilor „Sfântul Ioan Nepomuk”. Aceștia se ocupau până atunci de asigurarea sănătății. Scurt timp după sosire au și avut de trecut o mare nenorocire.  În timpul epidemiei de ciumă din 1738-1739, călugării mizericordieni au îngrijit sute de bolnavii, patru dintre ei fiind răpuşi de molimă.

Boala a pornit în 1738 din cauza unui regiment de infanterie ce avea câțiva bolnavi. În luna martie a acelui an, molima a ajuns în rândul populației civile. O comisie sanitară a izolat atunci bolnavii de cei sănătoși și a amenajat spitale în 13 dintre casele turcești de lângă cimitire. Tot în acel an s-a hotărât arderea celor morți din cauza faptului că solul mlăștinos nu permitea îngroparea lor la adâncimea potrivită. În luna august, boala a ucis 497 de persoane și a contaminat alte 63. Boala a început să regreseze la începutul anului 1939, în luna martie fusese îngropat ultimul bolnav, iar în mai au fost eliberați din carantină ultimii contaminați. Tot în mai s-a făcut și prima procesiune la capela Rosalia, sub drapelul ciumei. Pe zidurile capelei scria „Senatul şi poporul oraşului Timişoara mulţumesc cu legământ solemn şi evlavios Domnului, prin a cărui infinită milostenie ciuma s-a stins. Protectorul sacru al Banatului, Sfântul Jan de Nepomuk, a intervenit şi i-a ajutat patriei periclitate de evenimentele potrivnice… ” În 12 noiembrie, va fi sfinţită piatra de temelie a statuii ciumei.

Dacă în secolul următor nu s-au mai ivit focare de ciumă, a apărut un alt flagel ce va lovi Banatul. Epidemiile de holeră s-au repetat la mai multe intervale de timp. Cea mai des menționată este molima dintre 1831 și 1836. Aceasta este semnalată la Iecea Mare, la Jimbolia, unde din cauza ei au murit mai mult de 1.000 de oameni. Și la Timișoara epidemia a făcut victime. Astfel, în 1831 s-au înregistrat peste 1.361 de morţi, iar în 1832, 1.028.

Spitalul şi farmacia mizericordienilor au fost primele cunoscute din Banat și au făcut față, cu mijloacele epocii, la bolile devastatoare.

Atunci când s-a pus piatra fundamentală a așezămâtului spitalicesc, a fost îngropat şi un act redactat în limba latină: „Se aşează piatra fundamentală a milosteniei, în numele Sfintei Treimi şi a Fecioarei Maria; şi din dragoste lăudabilă şi dreaptă a iubirii de-aproapelui se înfiinţează în oraş Spitalul Sfântul Jan Nepomuk. Fondul s-a dat din facerea de bine a congregaţiei”.

Spitalul avea la început doar un parter destul de încăpător cu ziduri foarte solide, de circa un metru grosime. Era necesară o asemenea trăinicie din două motive. Clădirea se afla chiar lângă zidul de apus al fortificației, fiind expusă la un eventual tir de artilerie. Dar și tehnologia cu fundație cu cărămidă arsă și nu de piatră cerea o asemenea soliditate a pereților. Aceștia vor deveni portanți la o ulterioară etajare a clădirii. Se pare că la început spitalul ar fi fost durat conform stilului baroc, cu ample decorațiuni. Din acestea nu s-au păstrat din păcate nimic. Spitalul şi farmacia mizericordienilor au fost primele cunoscute în Banat.

Călugării au avut în scurt timp nevoie și de o biserică proprie.Construcția acesteia începe în 1748 după planurile arhitectului Kaspar Dissel și sub atenta supraveghere a maistrului constructor Johann Lechner. Inaugurarea festivă a avut loc în data de 19 martie 1757.

Călugării ce se ocupau de spital au fost primiți cu mare simpatie de civilii ce i-au adoptat în scurt timp sub porecla devenită renume de „Popii Negrii” (die schwarzen Priester).

Până la anul revoluționar cuprins între 1848-1849, treburile au decurs cu destul de bună rânduială. Alături de spitalul militar, ce se ocupa de soldați, au reușit să ridice sănătatea publică în cetate și împrejurimi. Din nefericire, atât spitalul, biblioteca şi farmacia, cât și biserica au fost puternic avariate în timpul bombardamentelor la care a fost supus orașul de revoluţionarii maghiari. În urma unor ghiulele incendiare a ars aproape tot complexul monastic. Reconstrucția a durat doi ani și a dat actuala formă, mai simplă, a mănăstirii-spital.

Farmacia mizericordienilor a funcţionat cu mari întreruperi, fiind închisă din lipsă de fonduri între 1760-1825. A fost redeschisă sub numele „Zum Granatapfel” (Farmacia „Rodia”).

Biserica și spitalul mizericordienilor din Timișoara a mai trecut cu succes încă un secol de existență. Dar după al doilea război mondial, anul înființării republicii populare, 1948, a adus desființarea ordinelor religioase.  Biserica a fost închisă și folosită ca depozit de materiale al Muzeului Banatului. Iar spitalul popilor negri a fost naționalizat și atribuit spitalului municipal, ca sediu al clinicii de oftalmologie.

Treburile au mers din rău în mai rău în cei cincizeci de ani de comunism. Nu s-a reparat mai nimic. Nu a fost zugrăvit sau renovat spitalul, de parcă ar fi fost abandonat. Acum câțiva ani au început chiar să crescă copaci pe ziduri și acoperișuri. Cu greu, prin anii 2010 sau 2012  au fost deblocate fonduri de renovare. Pe exterior arată destul de bine. La interior spitalul încă mai așteaptă o temeinică reabilitare.

Cu ocazia unor lucrări în zonă, a ieşit la lumină o porţiune de canal subteran de cărămidă, cu o înălţime de aproximativ 1,60 metri şi o lăţime de 0,70 metri iar în şanţ au fost descoperite foarte multe cioburi de porţelan, sticluţe, o seringă de sticlă, pahare, cel mai probabil de uz farmaceutic şi sanitar, care proveneau de la spitalele din zonă. Tot aici s-au descoperit, cu prilejul altor săpături, mai multe morminte, ceea ce indică posibilitatea existenţei unui cimitir al mizericordienilor, în imediata apropiere a bisericii.

După anul 1990 biserica a fost atribuită de Episcopia Romano-Catolică către enoriașii greco-catolici. În toate zilele de sărbătoare, spațiul se dovedește neîncăpător și se umple de tineret, ce duce mai departe tradițiile.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ