Marcel Tolcea s-a născut în 28 mai 1956 în Sânnicolau Mare, județul Timiș. Lucrează la Universitatea de Vest, unde este profesor universitar, la revista „Orizont” și la SCM Neuromed, copywriter. Doctor în filologie cu o teză despre Literatură şi ezoterism. Mircea Eliade şi René Guénon. Timp de trei ani (2001–2004), a fost redactor-şef Editura Mirton. Între anii 2006–2013, director al Muzeului de Artă Timişoara. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), jurnalist. A fost director fondator al publicațiilor: „Fotbal Vest”, „Accent” și „De West”. Cărți de beletristică: secţiunea Urania în volumul colectiv de versuri Argonauţii, 1986, Ochiul inimii, Bicicleta van Gogh, Ochiul inimei, ediție revăzută și adăugită. Cărți științifice: Presa şi toleranţa, în colaborare cu Călin Rus, volum apărut egida Consiliului Europei şi al SFOS, în ediţie română şi franceză, Oravitzan, (în colaborare cu Paul Barbăneagră), Interviul în presa scrisă. Curs universitar, Eliade, ezotericul (Premiul pentru eseu românesc al Asociaţiei Editorilor din România, 2003, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din România, Filiala Timişoara pentru 2003), Ezoterism şi comunicare simbolică, Eliade, ezotericul, Eliade et l’ésotérisme.
Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?
Marcel Tolcea: Până acum 20 de ani, am scris poezii cu gândul la un singur cititor: la mine. Era o mare victorie fiindcă, înainte de 1989, scriam poezie pentru mine și încă cel mult 30 de cititori, printre care, desigur, se aflau Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Livius Ciocârlie, Ion Pop, Marcel Pop-Corniș, prietenii mei și gagicile cărora le recitam. Acum, când scriu poezie, scriu cu gândul doar la doi cititori: Eventualul Traducător și Cumpărătorul de Carte. Dar, dacă mă gândesc mai bine, mă calific mult mai firesc în categoria grafferilor de Facebook, unde scriu/desenez pentru Râsul Trist și Aburd. Inventez pe „zidul” FB cu puține cuvinte, cu „rame” de-a gata, cu imagini, cu semne de punctuație, alcătuiri inexistente de semne sub formă de litere. Wall-ul de FB a devenit ready made-ul pissoir-ul unui alt Marcel.
R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum? Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?
M.T.: Nu știu dacă textele din Bicicleta van Gogh sunt un volum de poezii sau unul de joacă superioară. La al doilea volum, Ochiul inimii, apărut în 1988, am lucrat șapte ani. Avem tot timpul din lume fiindcă era foarte greu să publici atunci. Nu am mai putut scrie decât foarte puțin după 1988 fiindcă mi se părea că îmi devenisem un epigon dezacordat. Șerban Foarță m-a învățat să scriu poezie cu urechea, ceea ce, pentru mine, a fost un exercițiu mai plăcut decât îmi închipuisem la începutul uceniciei mele cu el. (Ucenicia completă a făcut-o doar Adrian Bodnaru, cu care Șerban a refăcut toată subflora formelor fixe.) Un exercițiu mult mai plăcut fiindcă am început să îmi fredonez măsurile versurilor ca și cum poezia ar fi fost o incantație ce se dezacorda pe parcurs. După ce, în Ochiul inimii, am reușit să umplu îngânatul ăla din gând cu niște cuvinte ce păreau verosimile sau foarte aproape de sunetul nearticulat al pre-textului, m-am oprit. Cred că am traversat un moment greu, un soi de depresie creativă, fiindcă, practic, scriam același text în diferite subtonalități. Și nu mai puteam să trec dincolo de această minunată miză de a dilua sensul cuvintelor în așa fel încât să nu spun nimic. Era în total răspăr cu mine, așadar, și am preferat să las poezia mea, câtă era atunci, fără teme cu variațiuni.
R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist?, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?
M.T.: Asta e pentru artiștii vizuali, nu? Dar, dacă ei nu au încă copii, trebuie să răspundem noi în locul lor? Deci: artiști și la comp, că, dacă faci ceva cu pensula, nu te numești pensulist.
R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți — dacă e cazul — realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?
M.T.: Dinspre Oltenia familială, am aflat că, la întrebarea „Cum mai ești cu nevasta?”, se răspunde așa: „Ne îngăduim!” Visez cu mama mea tânără și cu mine bătrân, cu tata când îi spun, pe un pat de spital, că-l iubesc, cu oameni dragi cărora le cer iertare, cu orașele mele natale, cam cum i se întâmplă Celui din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte: aplecate sub cocoașa flămânzilor ani. Poți, te rog, să mă mai lași 50 de ani să îți răspund ce vis aș dori să mi se facă aievea?
R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți?
M.T.: Des. Și îmi amintesc mereu că îi spuneam lui Don Pedro Petre Stoica, în ultimii ani, că e tot mai frumos la bătrânețe. Știa, evident, dar, repetam asta fiindcă racul (cancerul) i-a luat, mai întâi, ochii și, când ne aflam împreună, eram și oglinda lui râzătoare.
De fapt, ce văd?
(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)