Luna lui cuptor sau vrăjitorii de grindini

77

Luna iulie, luna lui cuptor, este una a roadelor, a coacerii, a recoltei. În general, vremea este predominant frumoasă, dar se consemnează, deopotrivă, în anumite zone, furtuni, cu descărcări electrice și căderi de grindină. Calamitate teribilă pentru gospodarul care a trudit un an întreg pentru pâine, pentru ca, în câteva minute, totul să îi fie spulberat, pus la pământ. De aceea imaginarul popular atribuie aceste nenorociri unor forţe malefice supreme dar, deopotrivă, află şi antidotul acestor rele supreme, şi anume solomonarul. Definirea termenului diferă de la o lucrare la alta. „Magician care, după credințele populare, are puterea de a provoca sau stăpâni anumite fenomene naturale (ploaia, grindina etc.)”, prin generalizare „vrăjitor”, „astronom”; „persoană care prevestește vremea și care face calendare”; „Persoană care are noțiuni de astronomie, știe să facă și să proiecteze calendare, prevestește vremea, vrăjitor care citește în stele și căruia i se atribuie puterea de a stăpâni ploile, furtunile și grindina”; „Solomonar nu indică însă numai ființa demonică (…), ci are și alte înțelesuri – el mai înseamnă vrăjitor, magician, astrolog”.

După cum se observă din aceste definiții, în ciuda unor diferențe de opinii, solomonarul este puternic implicat, nu numai pe planul vrăjitoriei, ci și pe cel al divinației populare; în mod special sunt pomenite capacitățile sale de „a prevesti vremea” și de „a citi în stele”.

Deosebit de interesantă este o informație înregistrată de E. Petrovici în zona Orhei (Basarabia), unde a fost reținut termenul solomonar, cu sensul „o carte de preziceri”. Se crede că denumirea se referea la cartea solomonarului. (Valeriu Bălteanu)

solomonar__3

Așadar, o variantă de interpretare, susținută în spațiul nostru cultural de specialiști precum Andrei Oișteanu, ar fi aceea că puterile magice ale solomonarilor provin de la Regele Solomon, care ar fi lăsat texte după care acești magi cu atribute speciale, slujitori ai lui Dumnezeu, să se poată ghida. De aceea solomonarii poartă întotdeauna cu ei file, cărți ori foi vechi, după care s-ar ghida în demersul lor magic.

O altă interpretare, nu lipsită de interes, și care ar prezenta mult mai multe legături cu ideea de ordin, aparține lui Vasile Avram. Potrivit acestui cercetător, peste simbolistica tradițională a arhetipului s-au așezat semnificații alogene extrase fie din literatura scrisă, circulantă și la noi începând cu secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, fie din contaminarea cu motive specifice culturilor vecine.

Probabil că originea lui se află în mitologia traco-getică (dacă nu într-un stadiu anterior) în acei kapnobatai („gonitori de nori”, în traducerea lui Vasile Pârvan), preoți-magi  însărcinați cu împlinirea riturilor (inclusiv de natură meteorologică) și completat ori modificat apoi, în timp, în consens cu evoluția credințelor magico-religioase ale comunității. Fiind, în primul rând, un personaj care aduce ploaie sau furtună (care „gonește norii” spre un spațiu anume), solomonarul a fost deseori asociat cu Sfântul Ilie (personaj biblic contaminat, la rândul lui, cu alte zeități urano-meteorologice) ori cu străvechiul arhetip al balaurului, care a desfășurat, și el, numeroase „constelații simbolice” în aproape toate mitologiile.

Solomonarul pare a fi o figură specifică și reprezentativă a culturii române, totuși. Ei (solomonarii) apar, ca terminologie, sub apelativul de „gonitori de nori”, pentru prima oară, în Îndreptarea legii, din 1652.

solomonar-1

Solomonarul, în imaginarul folcloric, este o ființă neliniștitoare, care stăpânește ploile și grindina, prinde balaurii, cu frâie din coajă de mesteacăn, și este foarte înțelept, având în stăpânirea sa o carte, unde se află toată știința pe care a strâns-o timp de șapte ani, la „școala de solomonie”. Solomonarul se teme de varga de alun, dar mai ales de vrăjile altui solomonar. Umblă prin sate în chip de cerșetor, pentru a testa bunăvoința oamenilor și milostenia lor: dacă nu este miluit, se poate supăra și, drept pedeapsă, va chema grindina peste ogoarele celor care nu i-au dat atenție. E, în general, ascet, și nu se atinge de femei sau de hrană de carne niciodată.

Antoaneta Olteanu, în cartea sa, Cartea de solomonie, pune – pe baza unor informații etnografice – școala subterană sub semnul Necuratului, arătând că acolo se petrec și „sacrificări ale unor ințiați care nu mai văd lumina soarelui”. Pe de altă parte, originea solomonarilor ar trebui căutată în tagma de preoți – magi ai religiei traco – geților, cărora li se atribuiau puteri asupra stihiilor văzduhului.

Balaurul și solomonarul ar fi „termenii unei ecuații mitice arhetipale”. Solomonarul are conotații pozitive, iar balaurul, negative. Balaurul era stăpânit de solomonar nu atât prin luptă, cât prin mijloace magice (descântatul, cititul din carte, gesturile rituale care au ca scop „legarea” fiarei), fiind împiedicat să producă rele și să reinstaureze haosul în interiorul creației.

Solomonarul stăpânește stihiile, controlează ordinea cosmică, după o rânduială înscrisă în cartea sa.

În folclorul românesc (tradiția orală etc.) s-a produs preluarea unor zei, credințe și practici păgâne, și adaptarea lor după calapodul noii religii. Zeul (sau eroul) ucigător de balaur a devenit Sf. Gheorghe. Zeul furtunii a fost înlocuit cu Sf. Ilie („sfânt mare, cu roșu la calendar”, indiciu al importanței zeului furtunii în Panteonul antic (și autohton). Zeița fertilității a fost asimilată cu Sfânta Maria. Duhurile rele au devenit ipostaze ale lui Iuda sau Scaraoțki. Vechii preoți-magi au primit (sau și-au luat) ca „patron” pe legendarul rege biblic Solomon (de unde apelativul de „solomonari”).

Este necesar să facem referiri și la practici atestate în Antichitate la geto-daci și romani. Mențiunea lui Herodot (Istorii, IV, 94) privind săgetarea norilor (daimonilor) furtunii de către geți, în timp ce zeul lor făcea același lucru mânuind fulgerul, este o primă atestare documentară (secolul al V-lea î.H.) a acestei mentalități și practici magice. Este vorba despre o Cnemidă datată din secolul al IV-lea î.H., descoperită în mormântul princiar getic de la Arighiol (județul Tulcea), pe care este reprezentat un călăreț arcaș săgetând un balaur uranian (7,45). În sec. I d.H., autorul latin Columela (în De re rustica) vorbește despre „gonitorii de nori”. La rândul său, în sec. al IV-lea d.H., Palladius (De Agricultura, I, 35) descrie felul în care erau alungați, pe cale magică, norii de furtună cu grindină (cruentae secures contra caelum minaciter levantur – „se ridică împotriva cerului, în mod amenințător”, cf. P. 247).

Este mai mult decât probabil că aceste rituri au supraviețuit până în zilele noastre. Folclorul românesc consemnează astfel de gesturi (ilustrat, de pildă, și de Creangă, în Amintiri din copilărie), cu certe implicații ritualice: se înfige toporul „cu muchia în sus în pragul ușii” (8, p. 477) sau „se îngroapă în pământ muchia săcurii cu tăișul spre cer” sau „se iau patru furculițe și se împlântă în patru părți ale lumii” sau „se ia în mână un fier, cu care se face cruce asupra norilor”.

solomonar-5

Referitor la enigmaticul termen kapnobatai, folosit de Strabon, cercetătorii s-au împărțit în mai multe tabere:

  • „călători prin nori” – a tradus Vasile Pârvan
  • „călători prin nori” își asumă, ca termen, și Daicoviciu și Mihai Coman (pentru cel din urmă termenul având mai degrabă un sens figurat, mistic)
  • „cei care se hrăneau cu fum” – cei care posteau sau cei care se abțin de la alimente preparate prin foc (Pape, Kuhn, Gooss)
  • „umblători prin fum” (Odobescu, Eliade)
  • preoții kapnobatai ar fi „ghicit în fum” (în forma pe care o ia fumul, cu prilejul diferitelor ritualuri)
  • „călători prin aer” (Aristofan)

Potrivit lui Ioan Taloș, „ar fi posibil ca legendele solomoniene să se fi întâlnit pe teren românesc cu unele legende locale despre urmașii acelei tagme de anahoreți celibatari ai dacilor, despre care Strabon și Josephus Flavius scriu că se abțineau de la plăcerile lumești și pe care poporul îi considera „călători prin nori”.

Potrivit lui Traian Herseni, „solomonarii confirmă, într-o formă populară, țărănească, vechile ordine ale preoților magicieni din aceste ținuturi, care ne conduc din nou la daci (Ktistai plestoi) sau, se pare, mai corect, sckistai (cei care se abțin de la plăcerile lumii).

Mihai Coman consideră că solomonarul este „o figură ambivalentă și controversată totodată”, în sfera căreia ar coexista mai multe straturi:

  1. Motive legate de ciclul inițierii și cetele de inițiați (școala subterană, alesul, lupta rituală cu demonii);
  2. dimensiuni epice asociate ciclului folcloric al regelui Solomon (omnisciența, obiectele cu atribute magice, graiul animalelor, puterea asupra furtunii);
  3. interferențe (firave) ale tematicilor creștine (cartea sacră, diavolul dascăl, vindecarea sufletului);
  4. posibile descendențe ale solomonarului din zeitățile uraniene (travestiul umil, cerșitul, răsplata, furtuna)

Solomonarul ni se prezintă, astfel, ca un personaj straniu, contradictoriu, generator de conotații cu mare încărcătură magico-simbolică. El e când stăpânul sau dresorul balaurului aducător de furtună, când identificat (convergent) cu el; când, în fine, un inițiat care a urmat, timp de șapte ani, sub pământ, „școala solomonarilor”, după care, sub masca unui cerșetor, umblă pe la casele oamenilor spre a le încerca simțul etic și, în funcție de acesta, „le da” sau nu ploaie ori grindină pe ogoare. Faptul că până astăzi în satele românești cerșetorii (mai ales cei itineranți) sunt tratați cu o anumită considerație și omeniți cum se cuvine are certe relații cu această credință. Oamenii văd în ei fie un stadiu degradat al atotputernicilor magi de odinioară, fie avataruri disimulate ale străvechilor metamorfoze ale eroilor mitici (prezente și în basme și în legende) fie, prin contaminare cu credința creștină, trimiși ai lui Dumnezeu spre a pune la încercare mila și dărnicia oamenilor (Vasile Avram).

LĂSAȚI UN MESAJ