Nu, nu pot spune „gură”. Nici „aurită”, fiindcă, să fie clar!, sunt un antiomidist (mamă, fiică, nepoată ș.c. rude) convins. Și, de fapt, „a avea gură aurită” înseamnă a prevedea un eveniment fericit.
Așadar, am avut „frază proastă”, ca să zic așa. În ultima lună m-am găsit să scriu despre vreme și despre iluminatul public. Fără să am habar cât de legate sunt. În serie (cascadă), ca să mă fac înțeles de electroniști. Ca beculețele instalației de brad, să o spun pe șleau, pentru tații cu șurubelnița-n mână în seara de ajun. Se arde unul, nu se mai aprinde nici celălalt.
Iar cum bezna stradală s-a propagat cu viteza luminii (anii-lumină par mai familiari Enel-ului, când trebuie să intervină, decât acest termen atât de… fizic, de abstract, de… în vid), după furtuna, din nefericire, tragică, ce s-a abătut asupra Timișoarei, am avut timp și eu, odată cu ceilalți pași uzi ai trecătorilor serali, să mă refugiez în trecut. Fără feria lui Tesla, am regăsit reveria verii ce tocmai a trecut în amintire. Că tot e vremea (dacă mai e?!) a compunerilor tip „Cum mi-am petrecut vacanța mare”.
Și iată-mă, la sfârșit de septembrie, greu încercat de ploaie și întuneric, cu gândul la o zi tropicală (a și plouat, cu picături fierbinți) de august petrecută în Socolari. Repet: scriu despre vizita mea în colonia artiștilor timișoreni de aici, mai bine zis din zona Ciclova Montană-Ilidia-Socolari-Potoc, din nevoia unei fugi reale de civilizație tocmai dată peste cap de un vânt care a circulat, ce-i drept, cu viteză legală, dar în afara… civilizației. A mers și el ca un motociclist între două semafoare de pe Circumvalațiunii. Destul însă ca să ne facă neputincioși, lamentabili, demagogi. Și, cel mai grav, fără bun-simțul de a ne pleca fruntea cu decență în fața durerii unor oameni de lângă noi. Fruntea… — mereu avem probleme cu ea.
Dar să nu uit ce mi-am propus: să rămân în reverie. Câteva minute, doar. Am văzut poate cea mai frumoasă așezare artistică din România cu ocazia unei școli de vară pentru studenții de la universitățile timișorene. Ca invitat — o zi din cele opt ale taberei în care tinerii interesați de management cultural s-au întâlnit cu artiști. Și nu numai, și nu oriunde. Ci în casele lor din acestă colonie — termen care-n socialism ar fi trimis direct în coșmar orice urmă de frumusețe naturală, cu atât mai mult făcută de mâna omului.
Ei bine, după un drum cărășan demn de hoția care a aneantizat unul din cele mai complete județe din țară — dacă nu cel mai — am găsit Socolariul viu, curat, primitor. O mână de oameni, apoi două mâini — și amândouă, drepte — s-au refugiat din Timișoara aici.
Aflasem de proprietatea lui Gheorghe Fikl, artistul atât de temperamental al câtorva seri petrecute-mpreună, de locuința lui Ștefan Iordănescu, regizorul care mi-a fost director la Național pe vremuri, de casa de la 1848, renovată întocmai, a lui Iosif Tasi, dar nu le simțisem scârțâitul superb al podelelor. Și nu știam că sunt atâtea și-atâtea alte podele de călcat cu grija cu care Tasi-și îngrijește roiurile de-albine, sau Iordănescu își strânge Viceroy-urile, sau Fikl roiește pe ulițe.
Sub numele Artă’n casă, proiectul Asociației „Contrasens”, conduse de Dana Sarmeș, au fost zile de literatură, artă plastică, teatru, muzică. Fiindcă în acestă zonă aproape părăsită de băștinași, ocupația artiștilor a făcut lumină. Și niciunul dintre visători nu e membru în Consiliul de Administrație al Enel. Nici în consiliul „luminii de la Timișoara”, cu toate că și-au aprobat, cu de la sine putere, construirea de galerii de artă și săli de spectacol. Dar, înainte de orice, de case deschise.