„Limitele sunt doar în mintea noastră”. Interviu cu doamna Carmen Rusmir, manager general Zoppas Industries

1379

Sunteți un om de afaceri atipic. Nu doar că n-aveți… aerul acela tare, oțelit, cu străluc și arome sofisticate pe care nu puțini oameni din business îl „eliberează”, dar cumpărați cărți, citiți literatură, mergeți la concerte rock, jazz sau simfonice, mergeți cu ajutoare prin aziluri de bătrâni și centre de îngrijire a copiilor, vă cocoțați pe dealuri, pe munți. Păi așa face o femeie-manager?!

A zis un clasic în viață că „omul este o ființă complexă”… Toți putem trăi la maximum fiecare moment al prezentului, chiar mai multe vieți într-una singură, sau putem renunța undeva pe drum și să fim, nu știu… unilaterali. Adică, în dezechilibru. Pentru că despre asta e vorba, până la urmă: de echilibru. Un om de afaceri, de știință, un manager ar fi în dezechilibru cu sine însuși dacă ar fi toată ziua doar în mijlocul banilor, eprubetelor, ședințelor, videoconferințelor. Să poți aduce un plus în munca ta înseamnă să aduci ceea ce este mai bun din ce experimentezi în alt domeniu, aparent diferit, însă în realitate interconectat. Dacă vizitezi un centru de îngrijire a oamenilor în vârstă și asculți cu atenție ce povestesc, poți aduce înțelepciune în conducerea unei companii. Dacă te joci cu copii instituționalizați poți aduce compasiunea în echipa ta. Dacă asculți muzică poți fi creativ în afacerea ta, dacă te urci pe munți poți înțelege că natura trebuie respectată fiindcă face parte din noi și atunci legile privind mediul vor părea altceva decât un alt cost – în plus – în bilanțul de profit al firmei tale. Multe femei  de afaceri și manager fac toate aceste lucruri și chiar mai mult, dar nu sunt vizibile pentru că încă imaginea omului de bussines îmbrăcat în Armani și cu ceas Rolex ne bântuie și vrem ca oamenii să ne perceapă „de succes”; și pare că acesta este succesul: banii care ne permit vacanțe în Bora Bora, poșetă Vuitton și alte cele. Lucrurile, din fericire, se schimbă și… chiar și Bob Dylan a luat Premiul Nobel pentru literatură anul acesta – probabil – pentru versurile minunate despre „vântul schimbării”.

Apropo de cocoțat: ce ați căutat în Himalaya, recent?

Sunt pasionată de efectul plantelor asupra organismului uman și asupra unor maladii pe care le putem avem de-a lungul vieții, încât am mers la Institutul de Medicină Tibetană să fac un curs de farmacie…  Studiul plantelor se face pe teren, așa că împreună cu profesorul nostru am urcat pe munte să studiem, în mediul lor, mai multe plante care cresc la 2000, la 3000 metri altitudine. O experiență fabuloasă!

Bănuiesc că nu a fost o călătorie… liniară, ci a avut peripețiile ei. Povestiți, vă rog, una dintre ele, cea mai cea!

Toate călătoriile sunt inițiatice și, dacă vrem, putem învăța ceva din ele. Cu doi dintre colegii mei de curs am hotărât să mergem mai departe, adică mai sus, și să studiem plantele care cresc între 3000 și 4500 de metri. Acest lucru presupunea să dormim în cort, să mergem câte 12 ore pe zi, să ajungem în zone unde oxigenul este rarefiat. În grupul nostru eram „veriga slabă”, deoarece  pregătirea mea fizică era incomparabil mai… subțire decât a colegilor mei: unul era din forțele germane de menținere a păcii în Kosovo, iar celalălt era o… cealălaltă – o sportivă de performanță braziliancă, mult mai tânără decât noi. Totuși, am hotărât să merg până unde voi putea. Eu am crezut, inițial, că traseul era de trecking, adică un fel de plimbare pe munte, la altitudine mare. Și așa a fost în prima zi, când am ajuns până la 3200 de metri. A doua zi, doar o oră a fost o urcare relativ ușoară… Apoi am început să urcam tot mai sus și a fost tot mai greu. Pe la 4000 de metri am început să simt lipsa de oxigen și eram pe punctul să le spun colegilor să continue singuri, fiindcă eu îi voi aștepta. În acel moment, colega mea braziliancă s-a așezat pe o piatră plângând: nu mai putea continua pentru că nu mai vedea bine din cauza lipsei de oxigen… Și era înspăimântată de toate pietrele care ne înconjurau, pentru că îi păreau niște monștri care ne opresc din drum. Atât în sus, cât și în jos, spre întoarcere, spre baza pe care o părăsisem dimineața, devreme. Eram aproape în aceeași situație și voiam să renunț și să rămân cu ea. Și m-am trezit vorbind. Ca să-i amintesc de câte ori s-a dus la concursuri, deși avea piciorul accidentat. Cum a avut curajul, de nenumărate ori în viața ei, ca să își susțină mama bolnavă, că a reușit să facă lucruri extraordinare și o carieră de succes, deși tatăl ei a abandonat-o când era foarte mică. Și mi-am dat seama că, de fapt, vorbeam cu mine și mă autoîncurajam să continui această ascensiune așa cum am făcut în multe momente dificile din viața mea, când nu am abandonat, deși nimeni nu mai credea că voi reuși. Colega mea s-a liniștit și după 15 minute am continuat toți trei călătoria și am ajuns la 4450 de metri, după alte două ore de cațărat. Sentimentul a fost copleșitor pentru toți trei pentru că, ajunși sus, am uitat orice de durere fizică, de orice slăbiciune psihică. A contat doar faptul că am plecat împreună, că am ajuns ca o echipă și că vom fi întotdeauna legați de această întâmplare minunată. Ceea ce a rămas în memoria noastră a fost că putem să ne depășim limitele pentru că ele sunt doar în mintea noastră…

Un bun prieten, om extrem de serios și de bine înfipt în realitate, mi-a povestit că, în Tibet fiind, în vizită într-un templu, a intrat, din întâmplare, într-un loc în care un lama medita. Și l-a văzut levitând pur și simplu. La o jumătate de metru în aer. Eu îmi cred prietenul, știu că nu bate câmpii. Ați avut norocul ăsta, să vedeți așa ceva? Ați auzit, dintr-o sursă sigură, de astfel de…. minuni?

Intenția călugărilor budiști nu este să șocheze muritorii prin levitație, deși pot face acest lucru. Îl cred pe prietenul dumnevoastră pentru că prin meditație și rugăciuni  unii călugări pot ajunge la performanțe fizice și psihice pe care ne este greu să le acceptăm.

Știu că ați ținut un jurnal de călătorie, în care ați notat mai mult decât în alte dăți. Ce merită păstrat în memoria hârtiei? Vă gândiți să faceți publice însemnările, să le strângeți într-o carte?

Jurnalul mă ajută să îmi reamintesc ce am simțit, mirosit, pipăit, gustat, cunoscut în anumite momente ale călătoriilor mele, fără să îmi fie alterată de nici o altă impresie ulterioară sau judecată subiectivă. Pentru o posibilă carte poate mă ajutați dumneavoastră…

Cu plăcere, va fi de succes! Apropo: toată lumea vrea să aibă succes, să fie „de succes”. Există o rețetă pentru asta? Dumneavoastră cum ați reușit?

Despre rețete am aflat de la Jamie Oliver și din câteva emisiuni culinare pe care le mai urmăresc… Succesul este legat de percepția celorlați despre tine și despre ceea ce faci. Am auzit, în câteva rânduri, ca unii oameni mă consideră o persoană de succes, la fel cum alții nu. Îi cred pe toți și le dau dreptate fiecăruia în parte deoarece depinde despre ce succes vorbim. Sunt unele lucruri care mi-au reușit în viață cu multă muncă și consecvență, altele prin creativitate și prin reinventarea propriei afaceri, altele prin șansă. La unele încă mai lucrez, sperând să îmi reușescă vreodată, cum ar fi producerea unui cozonac bun cu nucă, așa cum făcea bunica mea, care a fost o gospodină grozavă.

LĂSAȚI UN MESAJ