Lăutari vestiţi ai Banatului: Mircea Ardeleanu sr. – maestru internaţional al ţambalului – VIDEO

313

Mircea Ardeleanu senior s-a născut în 15 noiembrie 1953, în Bocşa Montană (a măi Montană, cum îi place să spună). Clasele primare şi gimnaziul le-a făcut în localitatea natală. A venit la Timişoara, la fostul Liceu nr. 10, fost şi Filologie-Istorie, actualul Colegiu Bănăţean. A absolvit şi Institutul de 3 ani din Timişoara. A cântat mulţi ani în cadrul Ansambului Folcloric din Novi Sad, cu care a făcut nenumărate imprimări şi înregistrări radio şi TV. Actualmente este unul din instrumentiştii de bază ai Orchestrei Ansamblului Profesionist „Banatul”  din Timişoara. A cântat şi cântă diverse genuri muzicale: folclor, jazz, cafe-concert etc.Uniunea Compozitorilor din Serbia i-a acordat titlul de „Maestru Internaţional al Ţambalului:”

-Cum a început totul? De la cine ai învăţat să cânţi? Cine te-a îndrumat pe calea asta?

Am început de la şase ani să cânt la ţambal. Ei, să… cânt! Să încerc ceva…

-Direct la ţambal?

-Da, direct la ţambal. L-am găsit în pod şi nu ştiam ce e ăla. Avea un capac pe el şi nici nu era prăfuit, când i-am luat capacul de pe el. Am întrebat-o pe mama: „Ce-i ăla sus, acolo? Ceva cu nişte sârme, cu aşa?” „Păi e ţambal, ţucă-l mama”. Na, şi aşa. Când mă căutau, eram prin pod. Erau şi o pereche de bâte… ciocănele, cum le zicem noi. Na, m-am pus în capul lu’ mama şi mi l-au coborât din pod. Nişte colegi de-ai lu’ tata. Au venit şi l-au dat jos. Avea vreo 70 de kile. Mi l-au şi acordat. Aveam undeva, în diagonală cu mine, un vecin, Uica Ginu (Dinu îl chema). Ăla cânta la ţambal. Şi mi l-a şi acordat. Şi mama mi-a fost primul mentor. Ea cânta romanţe. Prima mea piesă care am învăţat-o la ţambal a fost „Pe sub fereastră-mi curge un râu”. Ea cânta cu gura şi eu la ţambal.

-Care era prenumele mamei?

-Iozefina.

-Aa, frumos nume…

-Şi eu cântam melodia. Auzeam bine de tot. Şi, copil fiind, am asimilat toată melodia. Şi i-am cântat-o mamei. Şi repetam. Aşa am început. Mai întâi cu mama. Dar am fost autodidact. N-aveam cu cine să învăţ. Mai târziu, când am venit la Timişoara, am început să învăţ.

-Mai cânta cineva la ţambal, la Bocşa Montană?

-Da, mai cânta Uica Dinu. Dar el cânta după orele de serviciu. Era în orchestra mare, a uzinei, din câte îmi aduc aminte. M-a ascultat, dar n-avea timp de studiu. Au încercat ai mei să mă dea la pian, la un neamţ bătrân. M-am dus de vreo patru ori la el…

 

-Câţi ani aveai atunci?

-Vreo şase ani. Şi nu ştiu, pentru mine e încă o enigmă… N-a vrut să mă mai primească ăla. A observat că sunt talentat foc, că aveam putere de muncă, tot ce trebuie. Ş-atunci, după patru şedinţe, plătite bineînţeles, n-a vrut să mă mai primească. Şi asta a fost tot. După, aia, prin ‚’68, după ce am terminat clasa a VIII-a, am venit la Timişoara. Şi am intrat în legătură cu Galetin, care mă ştia de când eram eu pionier. El m-a ajutat să intru. Era destul de greu, pentru că eram din alt judeţ, mai aveam şi un nume ciudat, că ai mei sunt unguri: Erdely. Mi l-am schimbat până la urmă. Tot Galetin m-a ajutat. Şi mi-am luat numele de acum Ardeleanu, care, de fapt, înseamnă acelaşi lucru.

-Când ţi-ai schimbat numele?

-În ′68. Când am venit aici, la examen, nu m-au primit. Nu mi-au primit dosarul.

-De ce?

-Că eram din alt judeţ, dar pe vremea aia lucrurile erau neclare, apele erau tulburi. Cu ungurii, cu românii, cu toate astea… În sfârşit, chestie politică!

-Bun, deci eşti pe jumătate ungur?

-Ba îs cam treisferturi! Că şi mama era jumătace unguroane, şî tata ungur-ungur.

-Păi, şi vorbeşti ungureşte?

-Deşi am făcut şi şcoala maghiară, clasele I – IV. Nu a mai avut cine să vorbească cu mine ungureşte, am venit şi la Timişoara. Nu mor de foame sau de sete în Ungaria, dar nu mai vorbesc fluent…

-Păi şi nu ai aşa, o nostalgie?…

-Nu, n-am fost în viaţa mea şovin. Tata – da. Mie mi-era egal. Eu am crescut şi cu nemţi, şi cu români, şi cu evrei, şi cu ţigani. N-am treabă cu nimeni. Şi uite aşa am făcut Şcoala Populară de Artă, care era pe Bulevardul Tinereţii, une-i acum Liceul Maghiar. Acolo am avut şi primul profesor de ţambal. Un neamţ bătrân. Sturczinger îl chema, Dumnezeu să-l odihnească!. Avea o grămadă de copii, nepoţi pe la Filarmonică, că era o familie mare. Îi era drag de mine şi-mi zicea: „Mircea, să înveţi să ciceşci noce, că la tine este tehnica cum dracu’!”. Eu îi făceam doine, doiuri şi ardelene de-ale noastre, de Banat, de rupeam ţambalul. Numai că totul era nativ, nu prea mi-era lucrat talentul. Şi m-a luat el, uşurel, aşa şi în trei ani de zile, cât am făcut şcoala populară de artă, m-am cizelat. Şi am avut norocul să-l am profesor de teorie pe marele nostru Sava Ilin. Şi ăla îmi spunea să nu învăţ pentru note, să învăţ pentru mine, că am talent cu vagonul. Măi, dacă doi mi-au spus, am început şi eu să cred că am talent.

-Când ai început să cânţi pe note?

-În clasa a opta, a noua. Şi atunci am început să dau concerte. Săracul Sturczinger, parcă-l aud şi acum zicând: „Eee, mare ţimbalist o să ajungi! Mare ţimbalist”. A văzut că nu există cale de întoarcere, am intrat pe drumul ăsta. Ştia că o să insist…

-Când ai început să cânţi în orchestră?

-Tot în anul ăla, la Ansamblul Timişul. Mi-au cumpărat şi un ţambal nou.

din-nou-traditional-quartet

-Unde era ansamblul, pe vremea aia?

-Tot la Sala Lira. Era activitate intensă. Erau trei ansambluri la Casa de Cultură. Avea Timişul, avea Rezeda – ansamblul maghiar şi avea Zora – sârbesc. Era activitate! Am stat acolo până am intrat în învăţământ, la Şcoala Populară de Artă. Murise săracul Sturczinger şi şcoala se mutase sediul aici, unde e acum. Eu aici am funcţionat. Am făcut şi Intitutul Pedagogic de trei ani.

-Îţi aminteşti pe careva dintre colegii tăi de institut?

-Petrică Moise era unul, Achim Ciucurel de la Percosova, Nistor Mihăilescu, care a fugit în Germania… O grămadă…

-Dar în localuri, restaurante când ai început să cânţi?

-Aa, mult mai târziu, prin ′73.

-Îţi aminteşti prima trupă cu care ai cîntat?-Cu Petrică Moise, Pavel Cebzan, Dorin Cuibariu, Achim Ciucurel la contrabas, Nistor Mihăilescu.

-Ce cântaţi?

-Populară. Ulterior am deschis urechea şi la alte genuri, chiar şi la jazz…

-Jazz când ai început să cânţi?

-Jazz – la Novi Sad. Colegii mei de orchestră de la Novi Sad erau folclorişti, dar în timpul liber erau jazzmani. Foarte buni. Folclorul nostru, de Banat, sună apropiat de jazz. Chestia asta i-a lăsat mască pe mulţi jazzmani de formaţie…

-Adică felul cum sună folclorul din Banat?

-Da, e extraordinar. Şi dacă îi mai pui un pic de sare şi piper şi duci melodia pe făgaşul ăla… Sună un jazz trăsnet! Am fost şi eu la un festival de jazz, la Viena. Ne-am întâlnit cu foarte mulţi acolo, cu foarte mulţi români care trăiesc afară, inclusiv cu fostul meu coleg Eugen Gondi, marele nostru toboşar. Nu s-a mai arătat un altul ca el… Eram cu trupa „Virtuozii Banatului”…

-„Virtuozii Banatului” când au început să cânte?

-Prin 1980. Eu cu Ilie Vincu i-am pus bazele. Eu l-am racolat pe Ilie, pe Radu Vincu, pe Ion Peptenar. A mai fost şi Sivu Golban, Dumnezeu să-l odihnească!…, pe Costel Haida, cu contrabasul, pe Remus Vălungan, cu chitara… Şi apoi l-am alipit pe Petrică Moise.

-Am auzit o discuţie între tine şi fraţii Vincu şi spuneaţi că abia târziu a început să se cânte muzică populară în restaurantele din Timişoara…

-Da, sigur, sigur… Era, cum să-ţi spun eu, o altă lume, înainte de toate… Percepţia era cu totul alta. Timişoara, fiind un oraş cosmopolit, lumea avea altă percepţie. Cultura era la ea acasă. Lumea mergea frecvent la spectacolele de operă, de teatru. Exista un segment important care consuma cultură.

-Ce se cânta în localuri?

-Se cânta cafe-concert. Arii din opere se cântau, valsuri, tangouri. Folclor destul de târziu s-a cântat…

-La Ansamblul „Banatul” când ai ajuns?

-Cu „Banatul” am colaborat câţiva ani de zile… Am venit aici de când a plecat Toni Arpad, ţambalistul lor. Nemaiavând ţambalist, s-a chinuit vreo 20 de ani fostul director, Cipu, să mă angajeze şi n-a putut. Ei aveau pe vremea aia enorm de multe turnee, erau mai tot timpul plecaţi. De fapt, la „Banatul” am venit în 1994. În 1985, am plecat din învăţământ şi m-am angajat la Novi Sad, unde am lucrat până în 1994, când au început bombardamentele americanilor în fost Iugoslavie. Au venit domnii americani şi au aruncat bombe…

-Din punct de vedere profesional, anii petrecuţi la Novi Sad cum au fost?

-Au fost anii de vârf. Da, incomparabil cu tot ce se cânta pe aici, prin jurul nostru… Erau extraordinari. A fost momentul cel mai frumos şi cel mai prolific din viaţa mea.

-Stăteai la Novi Sad?

-Da, de luni până vineri. Repetam de luni până joi, iar vineri înregistram, că lucram pe zone: Ardeal, săptămâna viitoare Oltenia, apoi Moldova, apoi Banat şi tot aşa.

-Mai era cineva din Timişoara cu tine, la Novi Sad?

-Eram singurul. Şi când am ajuns acolo nu ştiam decât „Dobar dan”. Vinerea veneam acasă, aveam deci timp şi cu familia. Şi iaca aşa s-a întâmplat. Până în 94, când s-a terminat idila… Cu ajutorul americanilor…

-Şi a început o nouă idilă, cu „Banatul”…

-Am început în 94. Eram în vechiul sediu, în Piaţa Dacia şi era Tibi Ceia director. Au trecut deja o groază de ani…

-Apropo de instrumentul la care cânţi… Nu sunt prea mulţi ţambalişti în Banat…

-Niciodată n-au fost foarte mulţi. La ţambal cântau cu precădere cei de etnie mahiară. De la ei vine ţambalul ca instrument. Ţimbal îi zice. Numai că ei, din anumite motive, în special din ipocrizie – să mă ierte cei de etnie maghiară! – că altfel nu pot să spun, şi dacă ar fi putut, nu voiau să cânte folclor românesc. Numai folclor maghiar, cafe-concert maghiar şi aşa mai departe… Era foarte bine definit acest tip de cafe-concert şi foarte apreciat. Deci, români la ţambal n-au prea fost, decât după ce am avut eu câţiva elevi…

-În acest moment, cine mai cântă la ţambal la Timişoara?

-Păi, eu şi fiul meu, Mircea Ardeleanu junior. Pe el l-am învăţat numai în momentul în care a cerut el singur asta. Nu voiam să-l plictisesc, să i se pară că-i impun asta. Aveam un ţambal acasă, pe care l-am lustruit frumos, l-am acordat. Şi, într-o zi, Mirciulică mi-a zis: „De astăzi, acesta e ţambalul meu. Nu mai cânţi la el!”. „Bine, dar trebuie să-ţi arăt câte ceva…”, i-am zis. „Bineînţeles!”. Şi eu am ieşit la o ţigară şi am vărsat două lacrimi şi i-am zis soţiei: „Vezi că a venit şi ziua aia?”, căci ea mă tot bătea la cap să-l învăţ să cânte, iar eu spuneam: „Las’ că vine ziua când va cere el acest lucru…”. I-am devenit primul dascăl…

-Unde ai predat?

-La Vidu. Am mai avut şi alţi elevi, înaintea lui. Am avut o elevă cu care mă mândresc, Cherecheş Paraschiva. Piri, îi spuneam noi. A terminat Conservatorul la Berlin. Secţia ţambal. Şi, studentă fiind acolo, era răsfăţata Conservatorului. Orice se întâmpla acolo, era ea cu ţambalul ei. Ea trecuse de la xilofon la ţambal. Făcuse xilofon cu Simineasca, o mare profesoară…

-Dar fiul tău are o aplecare clară spre jazz. Cântă şi folclor?…

-Acolo e injecţia iniţială. Prima dragoste.

-Cântă folclor bănăţean?

-Da, dar nu numai. Iubeşte ca şi mine enorm geamparalele. Dar cântă orice…

-În altă ordine de idei, câte discuri ai înregistrat? De ordinul zecilor?

-Sute. Numai la Novi Sad înregistram 700 de minute pe an.

-Cum ţi se pare folclorul azi?

-Folclorul a involuat. De când cu influenţele astea de la vecini… Au mai apărut şi manelele, acest fenomen, că gen muzical nu-l putem numi. E o ruşine. E o catastrofă!

-N-ai cântat niciodată manele?

-Deşi am ştiut destul de multe. E o modă. Care vine şi se duce. Dar, uite că se duce destul de greu…Deci, în concluzie, folclorul s-a depreciat. Dar, în contrapartidă, tehnica interpretării a evoluat. Chiar şi în privinţa interpretării vocale. Dar şi-a mai redus din expresivitatea aia, din dulceaţa aia de dinainte. Tehnic vorbind, băieţii de la instrumente au început să se şcolească. Dar folclorul nu mai e acelaşi…

-Ai vreun gen muzical preferat?

-Sigur că folclorul e viaţa mea. E virusul contactat aici (arată spre inimă), dar îmi place şi cafe-concert, şi jazz…

ansamblul_banatul_2014_web-066

-Ţi-aminteşti de vreun concert care te-a marcat profund, ţi-a rămas în suflet?

-Am aşa ceva. Mie mi s-a întâmplat cu ocazia unui eveniment mare din viaţa mea. În luna iulie a anului 2008, am fost chemat la Belgrad şi mi s-a decernat titlul de „Maestru Internaţional al Ţambalului”. Eram complet copleşit de eveniment. Radioul din Novi Sad mi-a pus la dispoziţie un autocar, cu instrumente, cu orchestra toată. Eu eram îmbrăcat cu pantaloni negri şi cu costumul meu naţional românesc. Nu mai ştiam cum mă cheamă în tot concertul. Deci, eram un om pierdut. Eram atât de emoţionat… Ceea ce în ultimii 40 de ani nu mi s-a mai întâmplat…

-Cine ţi-a acordat acest titlu?

-Uniunea Compozitorilor din Serbia. Deci, cum se spune, niciodată nu eşti profet în ţara ta…

LĂSAȚI UN MESAJ