Lăutari vestiţi ai Banatului: Ilie Vincu – un urmaş al lui Efta Botoca – VIDEO

554

Îndeobşte, bănăţenii care iubesc folclorul îi cunosc ca Fraţii Vincu. Împreună, alcătuiesc probabil cel mai bun duet de viori din toată istoria folclorului românesc, cel puţin din ultimii 50 de ani. Nu e doar părerea mea, astfel consideră mari folclorişti ai Banatului şi ai României. Cântă cu multă plăcere împreună, se completează de minune, se inspiră reciproc. E o plăcere să-i asculţi, întrucât cei doi fraţi din Sachinez cântă doar folclor autentic, nu acceptă falsurile şi nici degradarea muzicii populare din ultimele decenii. Radu şi Ilie Vincu sunt nu doar virtuozi incontestabili ai viorii, ci şi adevăraţi păstrători ai tradiţiei folclorice bănăţene.

Ilie Vincu s-a născut în 3 iulie 1950, la Satchinez, localitate care l-a dat şi pe marele solist vocal Dumitru Chepeţeanu. Tot acolo s-a născut, cu mult înainte, şi Emanuil Ungureanu, un mare avocat şi filantrop roman. Legăturile istorice nu privesc doar locul naşterii, căci cei doi fraţi din Satchinez au cântat mulţi ani şi au dirijat Orchestra Ansamblului Profesionist „Banatul” din Timişoara, care îşi are sediul chiar pe strada Emanuil Ungureanu, nr. 1.

Ilie Vincu a prins drag de cântat de la bunicul său, care cânta la vioară şi la clarinet. Şi tatăl fraţilor Vincu cânta la vioară. Mentor le-a fost însă preotul ortodox de la Satchinez, Tiberiu Guţu, o personalitate complexă, care pregătea şi dirija atât corul satului, cât şi taraful din localitate. Iniţierea în muzică a celor doi fraţi poartă amprenta acestui om.  Mai târziu, Ilie a aprofundat vioara la Liceul de Muzică „Ion Vidu” din Timişoara, unde l-a avut la catedră pe profesorul Constantin Haţeg.

Spre deosebire de fratele mai mare, Radu, care cânta la Orchestra „Lazăr Cernescu” din Caransebeş, destinul lui Ilie Vincu l-a trimis în Ardeal: la Orchestra „Crişana” din Oradea (dar, înainte de asta, şi la Filarmonica din capitala Bihorului), după care, între 1970 – 1973, la Orchestra „Meseşul” din Zalău, apoi la secţia de estradă a Ansamblului „Doina” din Cluj-Napoca. Ca atare, strunele viorii sale aduc muzica adevărată a ardelenilor, alături de muzica bănăţeană, cu care a crescut.

Ilie Vincu e bănăţan în ţoalele lui, cum se spune, însă mi-a mărturisit că s-a simţit excepţional în Ardeal, unde a fost foarte apreciat. A revenit în Banat, alături de fratele său şi de familie doar la insistenţele mamei sale. Dacă n-ar fi răspuns acelei chemări, probabil că drumurile artistice ale celor doi fraţi Vincu ar fi fost complet diferite. N-am mai fi vorbit de duetul atât de drag bănăţenilor şi nu numai, ci despre două personalităţi diferite, fiecare excepţională în felul ei.

Cariera fraţilor Vincu este strâns legată de marele ansamblu profesionist din capitala Banatului, cel care poartă cu mândrie numele regiunii din Vestul României. Au cântat în Orchestra Ansamblului Profesionist „Banatul”, au dirijat, ani la rând, această formaţie de top, au cunoscut gloria artistică aici, au străbătut continentele, au întreprins nenumărate turnee. Într-o anumită perioadă, chiar prea multe, spun ambii.

Ilie Vincu este cel care a pus piatra de temelie a unei orchestre de excepţie din zona noastră: „Virtuozii Banatului”. Îşi aminteşte că, în 1995, un impresar din Bucureşti i-a cerut să alcătuiască o formaţie care să cânte alături de mari solişti vocali ai României. I-a chemat alături  pe câţiva mari instrumentişti care cântau la „Banatul”: Mircea Ardeleanu (ţambal), Radu Vincu (vioară), Costel Haida (contrabas), Remus Vălungan (chitară acustică), Ionicuţ Butan şi Ion Peptenar (clarinet, taragot). Prin 1998 s-a alăturat grupului şi Petrică Moise.

În această formulă, „Virtuozii Banatului” au ţinut sute de spectacole, în ţară şi peste graniţe. Am stat de vorbă cu Ilie Vincu de multe ori, mai ales în pauzele de la repetiţiile Ansamblului „Banatul”. Mi-a spus de fiecare dată că acest tip de orchestră este specific Banatului, nu ansamblul. Pe vremuri nu se numea orchestră, ci „bandă”. Baza o formau viorile şi contrabasul sau banda (un violoncel bătut). Dintre instrumentele de suflat, în taraf erau acceptate cele de lemn: clarinet, torogoată, fluier etc. Saxofonul şi-a făcut loc mult mai târziu, iar unii tradiţionalişti nu-l acceptă nici acum, considerându-l specific fanfarelor, nu orchestrelor populare. Prin forţa şi sunetul lui, saxofonul acoperă instrumentele cu coardă şi transmite un sunet metalic, departe de dulceaţa folclorului bănăţean. Mă rog, aici părerile sunt împărţite. Cert e, însă, că fraţii Vincu nu acceptă nici azi saxofoane în taraf.

Ilie Vincu nu este doar un muzicant de mare talent. Este un partener de dialog excelent, plin de vioiciune şi spontaneitate. „Are toate vorbele la el”, cum se spune. Are umor, are idei, formulează deseori fraze memorabile. Iată un exemplu: „Pe strămoşul nostru nu l-a chemat… Yamaha!”. Adică, pe înţelesul nostru, al publicului: în taraful bănăţean n-au ce căuta orgile electronice şi, în general, instrumentele electronice. Adevăratul muzicant din Banat poate cânta fără nicio problemă, chiar dacă nu e nicio priză în zonă. Muzicanţii de duzină, în momentul când le-ai luat curentul electric, nu mai sunt în stare de nimic. Perfect adevărat. Am verificat acest lucru în câteva ocazii.

Ilie Vincu nu interpretează doar muzică populară. Ştie muzică de estradă, cântă café-concert şi chiar muzică clasică. Jazz n-a prea cântat. A învăţat muzică temeinic, respectă tradiţia, dar nu refuză noul, dacă aduce valoare. Dacă noul e doar o modă trecătoare, preferă tradiţia şi moştenirea culturală autentică. Alături de fratele său, Radu, şi de alţi câţiva muzicanţi de mare valoare din zilele noastre (din ce în ce mai rar de găsit), Ilie Vincu rămâne la folclorul autentic, curat, în care şi melodia şi textul îţi transmit acea stare de graţie pe care doar arta adevărată o poate face.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ