La brutărie

1271

Trăiesc într-un stat previzibil ca necunoscuta din fața mea, pe brațul căreia descopăr o branulă. Peste 100 de metri va intra în curtea spitalului. Tușește. E aprilie, 8 seara. Cum sigur face antibiotice, mâine dimineață la 8 aș putea să o întâlnesc din nou. Tot aici. Dacă nu cumva merge pentru ultima doză. Dar nu, nu poate fi așa! Există o justiție: e palidă și înaltă, adolescentă sau foarte tânără. Ce mă frământă pe mine?!

Dar pe noi, „aluatul țării”, ce ne frământă?! Statul sau brutăria?! Locul în care se face pâine sau instituția dintr-un slogan arhicunoscut. Instituție care, chiar dacă a fost, pe rând, gogoșerie științifică și patiserie sexuală, se încăpățânează să rămână ea însăși. Asemenea statului.

Născut pe stadion, într-un banner, în martie 2012, „copilul teribil” al galeriei dinamoviste (căreia trebuie să-i recunoaștem, dincolo de antipatia noastră carteziană, această „clipă astrală”), se dovedește a fi ca vinul: și mai bun odată cu trecerea anilor. Care, iată, sunt patru. Un ciclu educațional. În care sloganul „Mitică la brutărie!” a făcut școală. Inclusiv „de șoferi” — cum ar spune un taximetrist cvincvagenar, amintindu-și în cursă dulcile borduri ale tinereții — cu aleșii noștri de la comune, orașe, județe, ca să ne rezumăm numai la cinciiuniștii de mâine. Sigur, subiectul strigătului care a făcut ocolul cenzurii a jucat un rol-cheie în multipla lui celebrare. Generalizantul Mitică, denumirea de origine controlată a regățeanului, și-a găsit aliatul ideal pentru un cupaj ce s-a revărsat viguros și peste plaiurile Ardealului și ale Banatului; ale Crișanei, Maramureșului istoric și ale Bucovinei. În nimeni altul decât particularul Dumitru Dragomir, soi cules la maturitate deplină de comuniști și târziu de procurorii DNA. Cu aportul căruia — desigur, nu în exclusivitate, ca să fim cinstiți față de toți participanții la efort —, avem aproape o indicație de regiune protejată în Europa: turismul anticorupție prin primăriile și consiliile județene decapitate.

Administrația română e în curs de demolare. Îmi amintește de brutăria copilăriei, acum o construcție cu doi pereți și un acoperiș, desprinsă parcă din legea noastră anti-fumat. O fantomă năpădită de câini buruienoși a clădirii de demult. Ridicată, simbolic, departe: pe deal, după cimitir. Unde ajungeam pedepsit. Să aștept pâinea. Uneori, și câte un ceas, echivalentul fără suspendare al unui an întreg. Ca în cel mai prosper realism magic, lângă Palatul Brutarilor era Cărămidăria, bastionul țiganilor săraci, foarte săraci de atunci. Pâinea și cărămida sprijineau lumea în care mă jucam pierzând adesea bonurile valorice de la CAP, cu care fusesem înzestrat de acasă. Dar eram copil, convingător în sine. Luam pâine și așa. Una caldă, plină de miresme, pe care o mâncam pe drumul de întoarcere. Abia mai rămâneam cu o bucată de miez din care să fac o stea tridimensională. Și s-o izbesc de toți pereții, demonstrând oricui era (bine)dispus că nu i se vor turti colțurile oricât de tare aș arunca-o. De fapt, o lecție — învățată de la înțelepții așezării — de rezistența materialelor.

Vom întoarce curând o altă pagină din rezistența aluatului pus în operă de alegeri. Vom trece prin miez de pâine tușul ștampilei, ca pentru o beție a săracului, și vom modela stele întunecate din firimiturile ce ne-au rămas pe masă. Stele pe care să le-aruncăm cu forță în ecranul televizorului și în postările de pe Facebook. Și să le cercetăm — din plictiseală, din ură (?!) — colțurile după asta. De parcă tentaculele s-ar fi făcut vreodată cunoscute prin rigiditate. Ele se retrag, se întind, înconjoară. Și, mai ales, rezistă: membre ale unui Goliat politic în fața căruia sloganul atât de suplu, aniversat aici, e un simplu David. Dar unul făcut dintr-un „aluat tare”. Iar câștigătorul e, bineînțeles, „la brutărie!”.

LĂSAȚI UN MESAJ