La 91 de ani, ultimul absolvent în viaţă al primei generaţii de agronomi de la Timişoara îşi spune povestea-VIDEO

450

La ultima aniversare a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului, în toată mulțime de persoane ieşea în evidență un domn respectabil. Cei drept, cu părul încărunțit dar în rest nimic nu-i trăda povestea ce va urma. Foarte vioi, sănătos cu o memorie perfectă și un tonus de om trăit în natură. Surpriza vine mai târziu. Este absolvent al primei generații de studenți ce au terminat la nou înființata Facultate de Agronomie din Timișoara. Asta se întîmpla după decretul regal semnat de Majestatea sa Mihai I . Țara era destul de devastată de urmările războiului abia încheiat. În mod foarte bine gândit s-a mizat pe dezvoltarea agriculturii, ce ar fi trebuit să iasă din epoca de pionierat și treacă la o ramură economică cu specialiști bine instruiți.

Petre Savu, cu toate că este de loc din sudul țării, de la Alexandria, de pe malurile Dunării, a făcut liceul la București. În anul 1946 a aflat că la Timișoara se va deschide o nouă facultate de agronomie. Fără să stea prea mult pe gânduri, a insistat pe lângă părinți să vină în Banat. A simțit că aici va fi altceva. Aici va găsi ceea ce cauta. Bucureștiul în anii 1945-46 era devastat de bombardamentele americane și de situația politică foarte încâlcită. Erau mitinguri și manifestații. Forțele de stânga ce se ridicau cu susținere sovietică și cele de dreapta se înfruntau pe față cu toate ocaziile. Lipsurile erau mari. Începuseră raționalizările de materiale și alimente. Surpriza din Banat a fost mare. Timișoara era un oraș foarte curat și liniștit. Nu prea se simțeau lipsurile. „Parcă am ajuns în străinătate, asta a fost prima impresie când am văzut orașul” marturisește inginerul Savu după șaptezeci de ani. De altfel, și acum, după atâtea decenii, de câte ori se întoarce în „Timișoara lui” se simte aproape la fel. Municipiul de Bega îl surprinde frumos de fiecare dată.

”Pe vremea acea, facultatea se afla pe malul Begăi, lângă pod. Acolo unde acum este clădirea Medicinei de lângă spitalul CFR. Locul nu era prea mare dar suficient, pentru ca nici noi nu eram prea mulți, dar condițiile de studiu erau excelente. Era foarte curat, luminos și am avut cam tot ce aveam nevoie”. Dar și corpul profesoral chiar dacă era la început era format din specialiști de seamă.

Prima generație de ingineri agronomi ce au absolvit la Timișoara au terminat școala în vara lui 1950. După examenul de stat (așa se numea pe atunci licența din anii noștri) domnul Savu a reușit să primească repartiție la un SMT (stațiune de mașini și tractore) de la Caracal. Pentru tinerii de acum deja sunt multe noțiuni ce sună ciudat. Da, pe atunci trebuia să primești o repartiție la un loc de muncă, ce nu se putea refuza. Și tot în acei ani tractorele și celelate utilaje agricole erau folosite în mod centralizat prin acele SMT-uri. Așa a ajuns să cunoască bine Oltenia, fiind nevoit să bată în lung și lat toate câmpiile din sud. Prin voia întâmplării a fost numit, fără să și-o dorescă vreodată, șef. Ca un fel de deputat local, sau consilier, în accepțiunea de acum. Era mare pierdere de timp, trebuia să fie veșnic la ședințe interminabile la Craiova. Niciodată nu i-a plăcut politica. Dar în acea perioadă i-a displăcut cel mai mult.

Domnul Savu povestește cu umor că a avut o premoniție. El se va însura cu o farmacistă. Tocmai fiindca iubea  curățenia „ca în farmacie”. Și întradevăr așa s-a întâmplat. Prima soție a fost chiar farmacistă. Dar doamna s-a stins mult prea repede din cauza multor necazuri ce le-au încercat pe rând familia. Așa a rămas inginerul Savu să-și crească fiica singur. A fost și mamă și tată. Dar a meritat tot efortul. Și acum, după mulți ani, păstrează notele excelente ce le primea fata dânsului, la școala de muzică, pe care a urmat-o paralel cu școala obișnuită.

De-a lungul timpului a încercat să aplice tot ce a învățat de la dascălii timișoreni peste tot pe unde a muncit. A fost o bună bucată de timp la PLAFAR (întreprindere de stat pentru plante medicinale) sau la Agrosem (stațiune pentru semințe), peste tot a încercat să facă totul ca la carte.

Viața activă, aerul curat, faptul că nu mai fumează de zeci de ani, călătoriile destul de dese pe Valea Prahovei, toate și-au pus amprenta pe seniorul agronom bucureștean. Consiliul da familie format din fiica, ginerele și doamna dânsului au stabilit acum zece ani că ar trebui să se deplaseze prin țară cu trenul. Așa a abandonat fără regrete mașina. „E mai înțelept așa. Am condus toată viața mașini autohtone, am avut mai multe Dacii”. Oricine îl vede, ar putea să-i tăgăduiască cel puțin douăzeci de ani din cei 91 pe care-i poartă cu ușurință. Iar la Timișoara vine cât de des poate. Nu mai are cu cine se întâlni din cei apropiați. Toți colegii de generație s-au prăpădit pe rând. Dar dânsul se simte bine și între tineri. Chiar a fost alături de grupul de studenți ce au fost premiați cu burse de merit consistente.

„Ne vedem la anul și mai stăm la discuții, Aduc mai multe fotografii să le vedeți!” Imposibil ca un astfel de personaj să nu te încarce de optimism.

LĂSAȚI UN MESAJ