Dacă nu ar fi atât de înalt, Președintele Iohannis și-ar fi găsit de mult o sosie. Așa că, în lipsa unei dubluri, dl Iohannis e nevoit să își „tocească” făptura la maximum în diverse aparițiuni publice care evident obosesc, uzează, stresează. Drept pentru care prezidentul face economie de sine. Desigur, discreția unui președinte este o atitudine firească, obligatorie în vreme de acalmie socială. Cam cum a fost acalmia din primii ani de mandat ai lui Traian Băsescu. Numai că, acum, mai ales acum, societatea românească e întoarsă cu curul în sus: condamnații penali fac legi pentru hoți, hoții urlă la Președinte că a încălcat Constituția și dau cu barda în tot ce nu pot controla absolut. Asta e, nu avem noroc căci Istoria a încurcat cronologia cu președinții: ne-a dăruit unul care nu știa să-și țină gura când trebuia să tacă, și pe altul care își ține gura când trebuia nu să vorbească, ci să urle cât îl țin toți bojocii.
Ați înțeles, mai ales din ultima frază, că mă refer la alegerea Președintelui de a nu apărea în public pentru a anunța revocarea doamnei Laura Kövesi. Am fost și eu dezamăgit, alături de, bănuiesc, mulți alții, de soluția aleasă. Mi s-a părut că, de fapt, gestul Președintelui de a o delega pe purtătoarea sa de cuvânt pentru a anunța sec revocarea șefei DNA are o triplă semnificație: 1. lașitate; 2, desolidarizare de Laura Codruța Kövesi + DNA; 3. un semnal de părăsire a Străzii. De îndată ce am postat pe pagina mea de Facebook un comentariu succint, așa cum obișnuiesc în fiece zi, de felul „Nu se face așa: Iohannix!”, unii dintre amicii mei, care sunt de aceeași parte a baricadei! mi-au reproșat că fac jocul PSD-ului fiindcă îl critic pe Iohannis. Nu știu dacă e așa, dar nici nu cred că are vreo importanță.
În opinia mea, Președintele ar fi trebuit obligatoriu să vină în fața națiunii și să spună răspicat că a revocat-o pe Kövesi nu de frică sau din oportunism, ci pentru că democrația are regulile ei ce trebuie respectate. Că exact asta ne desparte de Dragnea, Tăriceanu, Iordache: respectul față de regulile jocului democratic. Și să mai spună măcar vreo trei vorbe pentru noi, cei care ieșim în stradă și ne agătăm ca orbii de ultima redută necucerită de PSD: el, Klaus Iohannis, Președintele României. Ar fi contat enorm. Nefăcând asta, Strada se află, acum, în situația de a nu mai ști ce îi face conducătorul. Dacă el a cedat, dacă el a murit, simbolic vorbind, dacă mai e. Suntem, dacă îmi pot permite această comparație cinematografică, asemenea războinicilor unui clan dintr-un celebru film japonez, Kagemusha al celebrului regizor Kurosawa. Un film ce istorisește cum, în cursul unei expediții, șeful clanului moare, iar liderii îi caută acestui o sosie: kagemusha, în japoneză. Care se nimerește a fi un tâlhar. A cărui apariție publică, mută, va schimba definitiv moralul soldaților. Înțelegeți acum de ce ar fi fost de ajuns ca Președintele nostru să fi apărut fără să spună nimic, doar să știm că e „viu” mai departe în acest război cu Ticăloșia?
E foarte posibil ca între Președinte și doamna Kövesi să fi existat o înțelegere nerespectată cu privirea la demisia acesteia. Asta fiindcă un asemenea gest ar fi salvat ambele părți. E posibil ca doamna Kövesi să nu fi respectat înțelegerea și să-l fi pus într-o situație penibilă. Asta însă doar tulbură datele imagologice pe care noi încă nu le putem dezacorda despre șefa DNA. Interesul național ar fi trebuit să biruie și atunci.