Istoria fascinantă a canalizării Begăi !

2660

Tăt natul ce a trecut prin Banat sau, cu atât mai mult, chiar trăiește pe pătratul ăsta de hartă, a auzit de Bega. Chiar și prin țară multă lume a auzit de orașul de pe Bega, dar nu prea știu ce e cu numele ăsta. O fi pârâu, baltă, iaz, fluviu? Oricum e ceva cu apă. De unde vine, ce face și unde merge apa asta e mai complicat de știut.

Râul Bega, cum este cunoscut azi de români, dar și de maghiari, sau Begej în sârbă (mai demult și românii tot așa îi pronunțau numele, adică Beghei) este coloana vertebrală a Banatului din partea de nord, ce unește, încovoiat ca o seceră, Munții Poiana Ruscăi cu râul Tisa, lângă localitatea Titel. Pe o lungă bucată de drum curg apoape în paralel Bega și Timișul, dar sunt și legate prin complexe sisteme de canale și stăvilare. Până în perioada medievală târzie, de multe ori cele două cursuri se confundau și se vărsau unul în celălalt, după cum era mai mare debitul unuia sau a altuia. Tocmai acest curs haotic și panta redusă a pustei au dus la numeroase mlaștini și canale ce legau bălțile între ele. Confuzia era și la nivel de denumire. Timișelul (Timișul mic) a fost numele de alint al Begăi până la regularizarea celor două râuri ce au fost considerate una și aceiași apă.

De la Topolovățul Mic la vale Bega este complet canalizată. Canalul Bega este primul canal navigabil construit pe teritoriul de azi al României. Lungimea totală navigabilă era de 44 km pe teritoriul nostru  şi 72 km pe teritoriul Serbiei.

În perioada medievală, iar mai apoi în timpul adminstrației otomane, apele curgeau fără noimă, cum apucau. Doar apa din șanțurile din jurul Cetății aveau un rol de apărare. Au fost câteva încercări de regularizare dar nu afectau decât scurte porțiuni ce au fost închise. Turcii aveau specialiștii și tradiția necesară, dar se pare că nu dispuneau de suficiente brațe de muncă. Pentru civili, principala întrebuințare a apei era ca forță motrică a numeroaselor mori ce funcționau pe tot cursul.

Abia după instaurarea administrației habsburgice a apărut nevoia serioasă de a face ceva cu aceste ape. Contele Florimund de Mercy, nou numit admistrator al provinciei, probabil s-a luat cu mâinile de peruca sa pomădată când a văzut mlaștinile insalubre, aerul de nerespirat pe timpul verii, lipsa apei potabile sănătoase în jurul Timișoarei.

Canalizarea Begheiului a început în 1728 din amonte de Timişoara din dispoziția contelui, ce dorea un canal care să contribuie la asanarea terenurilor inundabile din jurul Cetății. Din 1739 inginerul Fremaut continuă lucrările de hidraulică intervenind cu diguri pentru reglementarea cursului Begheiului. Ca urmare, Timişoara beneficiază enorm de reducerea riscului de inundaţii, dar mai ales de uscarea mlaştinilor din împrejurimi. Mai apoi, canalul începe să fie folosit la transportul buştenilor din pădurile din zona Făgetului. Era mare nevoie de bușteni de lemn de esență tare, fag dar mai cu seamă stejar, pentru fundațiile noilor construcții din oraș. Soluția tehnică cu stejar îngropat în mlaștină s-a dovedit a fi de mare succes ingineresc. Dovadă că și azi sunt multe fundații de acest fel neafectate de trecerea secolelor. Doar scăderea nivelului freatic și uscarea lemnului le poate strica trăinicia.

După evidentele beneficii ale canalizării, urmează o a doua fază. Lucrările continuă în aval. S-a construit astfel canalul navigabil propriu-zis, pe un traseu complet nou, actuala Bega Veche, cu o lungime totală de 116 km, până la confluenţa cu Tisa.

Târziu în toamna lui 1732, în noiembrie, circulă prima navă, până la Pancevo, lângă cetatea  Belgradului. Din cauza dificultăţilor de navigare, în special a numeroaselor praguri de nisip, traseul este abandonat repede.

Între 1735 şi 1754 se construiește o nouă variantă a canalului, mai la sud, între Timişoara şi Klekk. Este cursul ce și azi există și ar putea fi navigabil. Doar lipsa voinței politice și birocrația sufocantă sunt adevăratele piedici.

Noul traseu este mult mai drept şi ajută navigaţiei. Însă este tributar nivelului apei a cărei debit oscilează constant între mari diferențe. Fremaut soluţionează această problemă şi începe în 1758 construcţia în amonte a două noduri hidrotehnice complementare, la Topolovăț şi la Coștei. Nodurile hidrotehnice pot să lăsa apa să curgă între Bega şi Timiş sau invers în funcţie de nivelul cerut pentru un debit constant pe Bega. Sistemul complex a rezultat din constatarea inginerul că între cele două râuri există o diferență de teren mai înalt pe o porțiune și mai scăzut pe altă porțiune. Astfel se îmbunătăţeşte în mod considerabil gospodărirea apelor într-o zona cunoscută istoric pentru terenurile mlăştinoase şi inundaţiile frecvente.

Din anul 1752 se consemnează existența Portului Timişoara în cartierul Iosefin pentru scopuri de schimburi comerciale. Dar puțină lume mai știe că a mai existat un port mai mic, militar, pentru nevoile de aprovizionare a soldaților din Cetate. Se afla pe un mic braț al Begăi ce trecea chiar prin apropierea Cazarmei Transilvania, undeva în zona ce acum este ocupată de parcul civic din spatele Hotelului Continental.

Cantitatea de mărfuri transportată pe Bega era de 20.000 tone. Până la începutul Primului Război Mondial navigau pe canal 563 de ambarcaţiuni comerciale, timp de 305 zile pe an. Volumul de mărfuri transportate ajunge la un maxim de 250.000 tone/an în perioada 1937-1938. Traficul suferă grav din cauza celui de-al doilea război mondial, iar în anul de grație 1958 statul comunist crede de cuvință să desființeze transportul de mărfuri. Evident, din motive ce țineau de ambiții politice, fără acoperire în economie.

În 1869, pe canalul Bega se fac primele curse dedicate  pasagerilor. Timişoara devine astfel primul oraş de pe teritoriul actual al României ce utilizează acest mijloc de transport în comun. Transportul de pasageri pe canal a cunoscut un vârf de circa 500.000 pasageri în anul 1944, navele de pasageri fiind retrase în anul 1967, la un deceniu după oprirea celor de mărfuri.

Despre inginerul vizionar, Maximilian Emmanuel de Fremaut, ce a văzut că poate face dintr-un mic râu neînsemnat o bijuterie a lucrărilor de canalizare și de regularizare, ce rivalizau cu orice lucrare similară din apus, vom vorbi într-un viitor episod. Doar o rectificare ar fi necesară. Istoriografia locală îl creditează a fi olandez. Fals. Provine dintr-o familie de francezi locuitori ai Țărilor de Jos. Adică valon. Dar în acele vremuri acele regiuni erau sub conducere olandeză. Poate de aici confuzia perpetuată. Oricum este unul din fondatorii modernității bănățene ce merită o frumoasă amintire.

LĂSAȚI UN MESAJ