Să fie clar și limpede ca apa de aisberg: câtă vreme învățământul universitar românesc continuă să fie o afacere a statului cu studenți, numele acestui proces este langoșerie. Sau oierit. Sau, dacă vă place mai mult, șaormerie.
Nu vă speriați, nu vreau nici să vă șochez, nici să aduc atingere, vezi Doamne, vieții academice românești. Nu, pur și simplu constat că, de mai mulți ani, o universitate există, funcționează dacă numărul de studenți care o populează este îndeajuns de mare pentru a asigura funcționarea ei: de la cheltuielile de regie, la salariile profesorilor, la dotări. În fine, cam cum rezistă orice afacere: de la gogoșerie, la Microsoft. Tradus, asta înseamnă că fiecare student ce intră la o anumită specializare pe locurile de la buget (adică subvenționate) primește din partea statului o anumită sumă pe an și devine atât de prețios încât, pur și simplu, nu poate fi picat. E ca o vacă în India, dacă îmi permiteți comparația asta ce poate fi jignitoare în Europa. Eventual, studentul abandonează studiile din varii motive, dar nici vorbă de exigență din partea corpului didactic, de performanță reală. (Cazurile de performanță sunt izolate, iar performanța se definește ca un standard ridicat de grup!) Chiar dacă destui profesori refuză să treacă persoane fără nicio legătură cu specializarea prin care s-au rătăcit, asupra lor, a cadrelor didactice, va acționa cea mai sigură presiune: nu ai studenți, nu ai bani de salarii. Nu e nevoie să îți spună asta nici șeful de catedră, nici decanul, nici rectorul.
Pe cale de consecință, ați înțeles deja, spre deosebire de gogoșerii, universitățile vând diplome. Nu vă gândiți la cine știe ce manevre ilicite acum! Nu, pur și simplu universitățile de fapt trafichează diplome fiindcă, dacă nu își pot permit să fie exigente, practică un trafic tacit și implicit de diplome. Și scot semianalfabeți pe bandă rulandă. Și masteranzi pe bandă rulantă.
Ce e de făcut, totuși? Am mai scris despre asta: subvenția pe cap de student trebuie, de urgență, transformată în subvenție pe ciclu de studii. Să spunem că, dacă universitatea X primește 100 de locuri subvenționate la Drept, specializarea Drept a universității primește acei bani indiferent dacă termină toți cei 100 sau numai 10. Asta înseamnă o restaurare imediată nu doar a performanței, a exigenței și profesionalismului, ci, mai ales, redobândirea valorii de către Diploma Universitară.
Chiar dacă, în teorie, pare ușor, în realitate asta nu se va întâmpla prea curând în România. Dacă, în primii 20 de ani de democrație, învățământul privat, cu sutele de universități-fantomă, a fost cea mai sigură modalitate de ascundere a șomajului în rândul adolescenților, calculul rămâne și azi. Poate că și eu, ca profesor universitar, lucrez în protecția socială, dar nu mi s-a spus clar până acum.