„Inspirația vine la pachet cu deadline-ul”. Interviu cu scriitorul Bogdan Munteanu

359

Robert Șerban: Te-am întrebat, pe facebok, dar în privat (specificare necesară în zilele noastre), cum ești. Mi-ai răspuns – scuze că fac asta public – că ai avut un picaj la finalul lui 2016 și că te-a stors cartea pe care ai publicat-o, în primăvară, la Nemira, Ai uitat să râzi. Cum și de ce te poate stoarce o carte, mai ales după ce ai… scăpat de scrisul la ea și a intrat în librării?

bogdan-munteanu-2Bogdan Munteanu: Haha, picaj, stors, chiar așa am zis? Mamă, câtă dramă în combinația asta, mă amuză acum, mai ales că-s în formă. Așa, după ce-a apărut Ai uitat să râzi (în martie 2016), mi-am propus să mă bucur o vreme. De carte, de oameni. Au urmat lansări în diferite orașe, invitații la festivaluri, interviuri, reacții din partea cititorilor, recenzii, bilanțuri, cifre – o atenție neașteptată. Și m-am bucurat și m-am bucurat și m-am bucurat și, ce să vezi? La un moment dat, mi-am dat seama că nu mă simt în largul meu. Că mi-au cam scăpat alte bucurii. Da, scrisul e important pentru mine, știu foarte bine asta. Dar nu atât de important încât să ajung să respir printr-o carte.

Din câte știu și am citit în presa culturală de la noi, volumul tău de proză scurtă a fost un succes. A fost comentat la superlativ și s-a vândut bine. Dar, ca jurnalist, știu că e bine să mergi direct la sursă. Prin urmare, te întreb: a fost un succes cartea? Ce înseamnă asta în date și cifre?

Cartea a fost primită mai bine decât mă așteptam, știi povestea cu prozascurtănusevinde. La șase luni de la lansare, a apărut cel de-al treilea tiraj. Dincolo de planul de promovare, excelent gândit de Editura Nemira, cititorii au fost cei care au împins cartea. Din vorbă-n vorbă. Ok, din share în share, din selfie-n selfie, din blog în blog, din emisiune-n emisiune, din raft în raft. Pentru o carte, e grozav să se-ntâmple asta. Promovarea făcută exclusiv de autori e, după părerea mea, un pic tristă.

Date și cifre exacte, zici? Aștept și eu să le aflu. Ar trebui să apară acuși, direct de la sursă. Dar nu prea-mi dau seama ce relevanță au cifrele astea, vorbim, totuși, de câteva mii de exemplare, nu de cifre astronomice.

Ai călătorit destul anul trecut. Au fost și cu… peripeții călătoriile, sau doar cu trenul și avionul?

Au fost, au fost. Peripeții, surprize, întâmplări. Stai să mă gândesc la câteva flash-uri. Așa. Timișoara. Lansare. 100-150 de oameni. M-am cam tăiat, recunosc. În public, un prieten care locuiește în Germania și două foste colege de clasă, pe care nu le-am văzut de ani buni. M-am tăiat și mai tare. Sibiu. Lansare. Termin de citit o povestire. O doamnă din public zice că-s misogin. Zbaang! Misogin?! Da, da, misogin! Încerc o glumiță, poate-poate o-mbunez. Haha, fix aia lipsea atunci, glumița. Problema e rezolvată cu blândețe de Radu Vancu. Brașov. Seara dinaintea lansării. În fața unei șaormerii, un copil vinde cărți. N-are multe, vreo cinci, așa. Cu cât vreți dumneavoastră… Oradea. Bar, după lansare. Unei tipe i se face rău, rău de tot, nu așa. Sun la salvare, merg la spital, petrec câteva ore la Urgențe. Și cam atât, cred că o să scriu o povestire. Alger. Salon de carte. Șoferul care mă ia de la aeroport mă invită la nunta lui, la zece minute după ce ne-am cunoscut. Accept, râd. Râde și el. Dă muzica tare. Urlăm ca doi tâmpiți. Bistrița (FILL) și Iași (FILIT). Liceeni. Mulți și faini. Faini de tot.

Cum și când scrii literatură? Ai tabieturi, program, surse de inspirație, ore, zile, locuri potrivite? Anul trecut ai scris ceva?

Bagă-mă între patru pereți, într-o liniște desăvârșită, dă-mi și un scaun din ăla meseriaș, ergonomic, dacă știe să facă masaj, cu-atât mai bine, oferă-mi toate condițiile și pune-mă să scriu. M-ai rezolvat! N-o să fac nimic altceva decât să mă foiesc și să apăs tasta delete. Scriu oriunde altundeva, dar nu acasă. De obicei, în cafenele. Așa am început și, la naiba, nu mă pot dezobișnui! E o tâmpenie, recunosc. Dar până una-alta, e o tâmpenie care funcționează. Altfel, mi-am propus de nenumărate ori să aplic strategii care vizează disciplina, să scriu, să scriu după un program, orice-ar fi, o oră pe zi, o pagină pe zi, în diferite momente ale zilei, când e soare, când nu-i soare, în sfârșit, păcăleli – nu mi-a ieșit decât în perioadele în care am avut termene-limită. Înțelegeri. Inspirația, sau cum îi spune, vine la pachet cu deadline-ul. Dar nu unul impus de mine – eu sunt, în cele mai multe cazuri, un client cam idiot. Mult prea tolerant în privința întârzierilor.

Ce-am scris anul trecut? Mai nimic. Noroc cu rubrica lunară de la Bookaholic, Part-time printre oameni, pe care am continuat-o, și cu Robert Șerban, care m-a invitat să scriu o povestire pentru antologia Scriitori la poliție. În rest, Ai uitat să râzi, Ai uitat să râzi, Ai uitat să râzi.

Ce fel de literatură citești? Cine îți place și de ce? Bănuiesc că ești întrebat, la lecturile prin școli, dacă ai un top literar personal. Iată, elevul Șerban te întreabă: care îți este top 3 literatură română și top 5 literatură străină?

bogdan-munteanu-1Am fost chemat de mai multe ori în instituții de învățământ. Am acceptat, fără reținere, toate invitațiile – am mers în orașe, dar și-n sate, m-am văzut cu liceeni și studenți, dar și cu puști din școli primare și cu elevi de gimnaziu. Întâlnirile m-au umplut de energie. Asta pentru că tinerii sunt curioși și curajoși. Dacă nu faci pe șmecherul cu ei, barierele și miturile tâmpite dispar imediat, întrebările curg și tot curg, nimănui nu-i mai pasă că „s-a sunat”.

Întrebarea elevului Șerban nu e tocmai ușoară, dar sunt pregătit, am în bibliotecă un raft cu cărți preferate. Le asociez cu amintiri, revin la ele, uneori ca la niște oameni de care mi-e dor, alteori pentru că știu că o să-mi facă poftă de scris. Iată câteva: Orbirea (Canetti), Luna și doi bani jumate (Maugham), Magicianul (Fowles), Zorba Grecul (Kazantzakis), Pan (Hamsun), Gog (Papini), Deșertul tătarilor (Buzzati), Moartea lui Ivan Ilici (Tolstoi), L-am servit pe regele Angliei (Hrabal), Scene de viață campestră (Oz), povestiri de Cehov, Hesse, Salinger, Carver, Murakami, momentele și schițele lui Caragiale, reportajele lui Bogza… În ultimele 2-3 luni am citit mai multe (auto)biografii, memorii, jurnale. Dar nu e o regulă. Citesc amestecat, citesc fix ce am chef, de multe ori două-trei cărți în paralel. Citesc și gata.

Nu te-a tentat să scrii poezie? Nu crezi că e un exercițiu, fie… doar și stilistic, necesar pentru un prozator?

Cum să nu, cu poezie am început! La Sighișoara, în urmă cu 8-9 ani. Nu mă crezi? Uite, un exercițiu de-atunci: din zori și până seara / aștepți să jucăm / barbut / știu c-o să pierd / căci tu ești zarul cel mare / iar eu cel mic și / deși știu asta / vin să jucăm / barbut // din când în când / după ce-mi iei tot / îmi lași ceva / să ai cu cine juca și mâine / și poate (dacă nu uiți) / îmi zici c-am jucat bine.

În fine, după câteva încercări, s-a-ntâmplat să beau o bere cu un austriac și cu un american, știi cum se leagă lucrurile în orașele turistice, oamenii intră-n vorbă, where are you from etc. Așa. Am băut cu ăia doi și-am luat-o rapid pe arătură, la urma urmei, despre ce puteau să vorbească un american de 50 de ani, un austriac de 20 și un român de 30? Am scris despre întâlnirea aia, am băgat una-alta de la mine și, cum-necum, au ieșit vreo zece pagini. Hehe, ce chestie, mi-am zis, îmi place să povestesc! Și-am lăsat barbutu’. Dar ai dreptate, dragă Robert, nu se poate fără poezie. Eu am perioade în care citesc exclusiv poezie. Ăsta e exercițiul pe care-l fac, dacă vrei.

De ce merită să-ți consumi timpul cu literatura? Te întreb și fiindcă ești IT-ist, adică un potențial om cu stare financiară foarte bună…

N-aș vrea să intru în chestii grele. Uite, ceva banal: mi s-a-ntâmplat să stau, în preajma sărbătorilor, la o coadă infernală, la Billa. Am bodogănit un minut, două, incredibil, nu se poate așa ceva, taca-taca-taca, apoi am vrut să-mi scot smartphone-ul, apoi mi-am adus aminte că am în geantă o carte. Povestiri de Cesare Pavese – una dintre cele mai mișto cărți de atmosferă care mi-au picat în mână anul trecut. Nu mi-a luat mai mult de două minute să mă mut pe o plajă din Italia, alături de un exilat. Și-acolo am rămas, până m-a bâzâit tipa de la casă să mă mișc mai repede. Am bodogănit iar – mai aveam de citit o pagină din povestire. Unde mai pui că mi-a venit o poftă nebună să scriu!

A, să nu uit. Așa e, mă întrețin dintr-un job part-time, în IT. Dar, în ultima vreme, am ajuns să cred că scrisul e treaba la care mă pricep cel mai bine. În plus, puține momente se compară cu alea în care simt că-mi iese un text, după ce bâjbâi o vreme în preajma lui, ca la baba-oarba. O bucurie pe care n-am căutat să mi-o explic – dau cu pumnii în masă, strig, mă hlizesc, toată lumea e a mea și așa mai departe. Iar seara, oricât de obosit aș fi, simt că n-aș vrea să dorm, mi-ar plăcea să fie dimineață, s-o iau de la capăt!

LĂSAȚI UN MESAJ