Inițiativa celor Trei Mări – Marea Adriatică, Marea Baltică, Marea Neagră

157

Luna iulie a completat agenda diplomatică europeană cu un eveniment pe cât de necesar pe atât de controversat: summit-ul Inițiativei celor Trei Mări – Marea Adriatică, Marea Baltică, Marea Neagră. Aceasta reprezintă o formulă informală de consultări și suport politic pentru proiecte în primul rând economice din domeniile energiei, transporturilor și, respectiv, telecomunicațiilor digitale. Rod al propunerii conjugate a Poloniei și Croației, Inițiativa celor Trei Mări – TSI/ Three Seas Initiative – a adunat în jurul mesei rotunde președinți ai 12 state central-europene, membre ale Uniunii Europene: țările V4 (Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia) cele trei țări baltice (Lituania, Letonia, Estonia), apoi Austria, Slovenia, Croația, România și Bulgaria. Cu toate că, la o privire superficială, diversitatea de interese și tradiții pare considerabilă, iar istoria aproape că desparte grupul în nenumărate entități, geopolitica precum și presiunile economice prevalează, dând inițiativei șanse reale, pe termen lung. Noile aranjamente de putere și influență, noile amenințări din jurul Europei Centrale vin și ele să susțină un proiect îndelung amânat și subminat.

Actuala formulă de lucru a fost constituită în vara anului trecut, la Dubrovnik, Croația. Declarația comună formulată la finele acelei întâniri subliniază trei principii cadru ale viitoarei cooperări. În primul rând, modificarea orientării de la raportul est-vest spre axa nord-sud. Dacă sfârșitul Războiului Rece a lăsat regiunea cu o infrastructură uzată moral, fiind oglinda geografică a dependenței politice și de securitate față de Moscova, eforturile în vederea integrării europene au mutat accentul pe conexiunile cu Europa Occidentală, în special cu Germania. (La limită, politologul Adam Wielomski caracteriza economiile acestor țări drept simple componente ale economiei Germaniei!) Ca urmare, Inițiativa celor Trei Mări își propune să construiască axa nord-sud, conectând între ele economiile central-europene spre a susține dezvoltarea mai armonioasă a regiunii și un grad mai mare de flexibilitate atât în alegerea piețelor cât și în planul securității energetice.

Un al doilea principiu declarat este promovarea proiectelor Inițiativei în cadrul Uniunii Europene, ca modalitate de consolidare a regiunii prin programele INTERREG (2021-2027), respectiv prin alocările de fonduri structurale, dar și ca etapă în diminuarea decalajului față de economiile occidentale și, astfel, ca formă de a contracara planul Europei cu mai multe viteze. Conform Declarației Comune a liderilor regiunii, zona euro ar trebui să fie cel mai important partener comercial. Acest principiu este cel mai criticat de toți scepticii și adversarii proiectului, ei avansând interpretări în direcția scindării Uniunii fie în folosul unui hegemon regional suspectat a fi Polonia, fie în fragmente naționale și sub-naționale efect al populismului și extremismului în creștere, în regiune.

Cel de-al treilea principiu este cel al caracterului deschis spre parteneriate atât cu actori din imediata vecinătate – Ucraina fiind candidatul prim, deși deocamdată precaut și temător – cât și cu țări sau firme din întreaga lume. O Europă Centrală puternică, mai sigură și competitivă „ar contribui la consolidarea Uniunii Europene ca întreg“ – se arăta în Declarația Comună de la Dubrovnik. În aceeași linie, președintele american Donald Trump sublinia anul acesta la Varșovia la întâlnirea celor 12 state membre: „Atunci când națiunile voastre sunt puternice, toate națiunile libere ale Europei sunt mai puternice și vestul devine, de asemenea, mai puternic“. Și acest principiu a generat controverse, mergând de la suspiciuni legate de implicarea Statelor Unite și, respectiv, Chinei, până la predicții cu privire la apropiata izolare a țărilor Central Europene în cadrul Uniunii Europene, ca urmare a considerării  proiectului drept o formă de separare și protest la adresa politicilor de la Brusseles.

Dincolo de toate controversele create în jurul Inițiativei, câteva ținte se impun atenției, ieșind din cadrul strict al calculelor politicianiste. În primul rând, problema securității energetice, a alternativelor la gazul rusesc, respectiv a interconectării țărilor din regiune. Cum majoritatea statelor membre sunt dependente în mare măsură, dacă nu total, de importurile din Rusia, deci de politica energetică promovată de Moscova, întrebarea legată de soluțiile pentru situații de criză a adus împreună cele 12 țări, dincolo, cum se știe, de multiplele animozități tradiționale. Cu câteva luni în urmă, premierul maghiar Viktor Orban întreba retoric care ar fi calea de urmat în contextul în care peste doi ani se presupune că va expira contractul între Rusia și Ucraina, de furnizare a gazelor naturale. Dacă va fi sistată ruta ucraineană, atunci – sugera acesta – piața energetică europeană ar deveni dependentă de importurile Germaniei prin cele două canale North Stream. Prin urmare, Germania ar fixa prețul (unic?) de livrare în Uniunea Europeană a gazului rusesc. Aceasta să fie piața energetică unică?

Față de acest risc, Polonia și Croația au convenit să construiască, fiecare în parte, câte un terminal pentru importul de gaze naturale lichefiate. Deja partea poloneză a finalizat prima investiție, în portul baltic Swinoujscie, primind în această vară cel dintâi transport de gaze lichefiate din Statele Unite. Proiectul croat este întârziat, dar în lucru, pe insula Krk. Unul dintre obiectivele Inițiativei este construcția de conducte care să unească țările membre și să asigure alimentarea acestora cu gaz astfel importat. Cea mai importantă consecință ar fi alternativa la soluția rusească, prea des însoțită de constrângeri sau șantaj politic. Pe de altă parte, regiunea ar fi independentă și față de o eventuală concentrare a pârghiilor la Berlin, putând opta, după caz, spre alimentarea dintr-o sursă sau alta. S-a subliniat în acest context susținerea Croației pentru proiectul conductei TAP – Trans Adriatic Pipeline – care ar aduce gaze din Azerbaijan spre Grecia și Italia, ca o alternativă suplimentară de aprovizionare a Europei Centrale, respectiv conducta care ar transporta gaz dinspre Marea Neagră prin Bulgaria, spre România, Ungaria și Austria. „Existența unei singure surse este dureroasă și periculoasă“ – sublinia anul acesta președintele polonez Andrzej Duda.

Un alt set de proiecte se referă la construcția de autostrăzi care să conecteze țările membre și să fluidizeze schimbul de mărfuri. Cea mai relevantă este proiectata rută Via Karpathia, proiectată să lege portul lituanian Klaipeda cu localitatea grecească Thessaloniki, traversând estul Poloniei, Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria. I se adaugă autostrada Via Baltica, refăcând conexiunile rapide între cele trei țări baltice respectiv linia ferată Rijeka – Budapesta.

La propunerea celor doi președinți inițiatori – Kolinda Grabar-Kitarovic (Croația), respectiv Andrzej Duda (Polonia) – s-a subliniat necesitatea completării proiectelor de infrastructură materială cu unele de ordin cultural, academic sau de cercetare științifică, spre a consolida șansele acestei cooperări pe termen mediu și lung. Schimbul de studenți, formule flexibile de informare reciprocă și transfer de tehnologii ar urma – arăta d-na Grabar-Kitarovic – să contribuie la eliminarea diviziunilor artificiale între țările membre dar și între vechea și noua Europă, între Est și Vest. „Împreună suntem mai puternici…. Noi reprezentăm Europa Centrală și dorim să fim centrali în Uniunea Europeană precum și în comunitatea transatlantică, la fel ca orice altă țară Euro-Atlantică. Nu vrem să fim parte a periferiei“.

Proporțional cu dimensiunile și promisiunile Inițiativei, au apărut o serie de acuze și suspiciuni atât din interiorul grupului cât mai ales din exterior. Un prim motiv ar fi anunțul de interes din partea Chinei, care, prin vocea lui Liu Haixing,  oficial din Ministerul de Externe însărcinat cu relația cu țările Europei Centrale și de Est, a comparat proiectatul coridor Adriatic- Baltic cu strategia Noului Drum al Mătăsii și, consecutiv, oferta țării sale de a se implica în investițiile care îl compun. Numeroase țări UE consideră că o prezență atât de consistentă a Chinei în această regiune ar submina interesele Uniunii și chiar ar limita posibilitățile de investiții intra-comunitare, simultan cu libertatea evitării unui număr considerabil de reglemetări europene de către partea chineză.

O temere și mai mare este legată de prezența Statelor Unite. Președintele Donald Trump nu a făcut un secret din țelul său de a centra politicile pe care le va promova pe relația securitate egal energie.  În acest sens, a încurajat țările membre ale Inițiativei să caute diversificarea ofertei energetice ca sursă de independență și stabilitate. Ca alternativă la soluțiile tradiționale, Donald Trump a promis gaze naturale lichefiate fără constrângeri de ordin ideologic sau tendințe monopoliste. A sugerat, în schimb, limitarea barierelor (fiscale dar și politice) în comerțul cu energie, accesul mai facil pe piețele de profil, respectiv întărirea securității energetice. Cum e și firesc, o asemenea ofertă nu putea scăpa analiștilor ruși, dar și vest-europeni, care au sesizat imediat riscul pierderii unei piețe cu 105 milioane de locuitori precum și limitarea influenței în regiune. Nu puțini au fost cei ce s-au grăbit să anunțe ruperea Uniunii Europene spre satisfacerea intereselor americane, construirea de către aceștia a unui bloc Central European în jurul Poloniei spre a contracara influența Germaniei și chiar manipularea „viitorilor paria politici“ (Wojciech Przybylski, Eurobserver) prin promisiuni care nu vor putea fi onorate până la capăt tocmai datorită propriilor slăbiciuni economice ale acestor state.

Cea mai sensibilă critică vine, însă,tot din moștenirea istorică a regiunii și a fost pronunțată de un diplomat ceh intervievat de Gazeta Wyborcza. Deși membră semnatară a Inițiativei, Cehia, țara aceea a lui Milan Kundera cu a sa „Tragedie a Europei Centrale“, nu a participat la summit-ul de la Varșovia, considerând întregul proiect „inacceptabil, un concept al secolului trecut, concept ce amintește foarte bine de planul de mare putere al lui Pilsudski“. Și cu acesta, stereotipurile și fantomele trecutului s-au întors în discursul politic!

„Planul lui Pilsudski“ a fost un program imaginat și urmărit de liderul polonez Jozef Pilsudski. Părinte al Poloniei moderne, a dorit să întărească stabilitatea și supraviețuirea țării sale și a schițat mai multe formule federale de re-formare a fostei Comunități Polono-Lituaniene, cunoscute sub numele de Miedzymorze – Intermarium. În opinia sa și în continuarea tradiției începute de prințul Adam Czartoryski la finele secolului al XVIII-lea, soluția existenței ca stat, atunci când geografia te așează între Germania și Rusia, este o federație împreună cu toate celelalte entități statale situate între Marea Baltică și Marea Neagră, federație susceptibilă a contracara sau inhiba tentațiile imperialiste vecine. Prima variantă a hărții Intermarium relua frontierele Commonwealth-ului, incluzând Polonia, Lituania, Belarus și Ucraina, dar a fost anulată de conflictele regionale din anii 20, precum și de prevalența mișcărilor pentru independență, în detrimentul asigurării securității. Odată cu constituirea URSS-ului, planul unei axe polono-ucrainiene va fi înlocuit cu un nou Intermarium, grupând țările scandinave, țările baltice, Ungaria, Cehoslovacia, România, Yugoslavia, Grecia și Italia. Cehoslovacia și Lituania și-au manifestat neîncrederea în bunele intenții ale lui Pilsudski, temându-se de un posibil imperialism polonez. Au sfârșit curând în interiorul URSS-ului ori, după război, în sfera de influență sovietică. Jozef Beck, discipolul mareșalului și ministru de externe al Poloniei în perioada interbelică, a reluat proiectul sub titulatura A Treia Europă, urmând a realiza o alianță între Polonia, România și Ungaria. Războiul, însă, a fost mai atractiv pentru politicieni….

În contextul contemporan, al conflictului armat din estul Ucrainei, al șantajului energetic, dar și al noilor întrebări ale istoriei: migrația spre Europa, globalizarea cu cerințele economice atât de dinamice, deficiențele de comunicare și funcționare din cadrul Uniunii Europene, mai este oportun să revitalizăm temeri și frustrări? Armonia anilor 80-90 să fi fost atât de fragilă încât să lase loc neîncrederii și riscurilor? Europa Centrală are, în sfârșit o nouă șansă de a înnoda conexiuni de la Riga la Dubrovnik și Constanța (cele trei mări!) și, poate, la Baku cu puțină șansă (a patra mare!). „Nu uitați niciodată că numai opunându-ne Istoriei ca atare putem rezista în istoria zilelor noastre“ (Witold Gombrowicz). Să fie Istoria, cu sunetele ei de sirenă, mai puternică decât Europa Centrală?

LĂSAȚI UN MESAJ