„În teatru apeși penița ceva mai tare, în film – ceva mai ușor”. Interviu cu actorul, regizorul și dramaturgul Ion Sapdaru

143

Ion Sapdaru (n. 4 august 1961, Doroțcaia, URSS) este actor, regizor de teatru și scenarist. A absolvit Facultatea de teatru din Chișinău, în 1983, și Facultatea de film VGIK din Moscova, în 1989. Are un masterat în regie la clasa profesorului Ion Ungureanu, 1990. Activează la Teatrul Național din Iași (actor și regizor) și la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani (regizor). A fost asistent la Facultatea de teatru G. Enescu, Iași (1990-1992, 1994-1997). A jucat în aproape 30 de filme și în foarte multe piese de teatru, fiind recompensat cu mai multe premii naționale și internaționale pentru arta sa actoricească.

Robert Șerban: Nu îmi imaginam că sunteți un împătimit al pescuitului: în filme v-am simțit energia, dinamica, ba chiar un fel de neliniște. Or, pentru pescuit trebuie un tip de răbdare, de calm. Așa sunteți: calm, detașat? Ce căutați, de fapt, la pescuit?

Ion Sapdaru: Ce caut la pescuit?  Liniștea și… pește, evident. Dacă e să vorbesc serios, pescuitul mă relaxează și mă ajută să gândesc. Câteva idei bune de teatru și film mi-au venit la pescuit.

Ion Sapdaru pescar

R.Ș.: Ați urmat cursurile Facultății de Teatru la Chișinău. Apoi, ați făcut studii și în arta actoriei de film. Un actor bun nu poate juca și, și? Care sunt diferențele fundamentale între un actor de teatru și unul de film?

I.S.: Un actor poate juca și, și, și, etc. Diferență, bineînțeles, există. E greu să explic în câteva cuvinte chestii tehnice. E ca scrisul. În teatru apeși penița ceva mai tare, în film – ceva mai ușor. Teatrul e o acțiune continuă, uneori actorul se află pe scenă și două ore neîntrerupte, pe când în film se revine la o anume secvență de nenumărate ori, poți sa nuanțezi, să-ți reglezi temperamentul în funcție de indicațiile regizorului. Nu trebuie uitat că în fața unui actor de film mai e și un spectator nemilos – aparatul de filmat. Relația cu ,,monstrul cu un ochi” este extrem de dificilă. În teatru ești scutit de corvoada asta.

R.Ș.: Cum a fost școala la Moscova? Ați finalizat-o chiar în 1989, an catastrofal pentru comunismul din Estul Europei, dar miraculos pentru locuitorii acestei lumi. Ați prins căderea comunismului chiar în inima lui. Cum a fost? Erau oamenii din școala de film seismografe ale sfârșitului URSS și ale unei utopii, sau erau conectați la propria artă, la propriile proiecte?

I.S.: Nu puteam să fim conectați doar ,,la propria arta” sau la ,,propriile proiecte”. Se săvârșea ceva grandios în jurul nostru, simțeam asta, vedeam asta zi de zi. Moscova și Rusia, reperele răului universal, se zvârcoleau într-un dans sinistru, dar, culmea, și nemaipomenit de frumos. Cădea comunismul, ceva care noi credeam că este indestructibil, noi eram tineri, simțeam că am scăpat de îmbrățișarea unui zeu odios. Oamenii de film se aflau în primele rânduri ai celor care salutau, prin creațiile sale, cataclismul secolului 20. După…, a fost mai trist!

Ion Sapdaru

R.Ș.: Ați rămas la Moscova și ați făcut un master în regie. Și asta după 1990, când între România și Moldova se făceau poduri de flori. Se simțea curentul unionist în capitala Rusiei? A fost o șansă care nu se va mai întoarce?

I.S.: Masterul l-am făcut în ’89-’90. Podurile de flori le-am prins deja aici, în România, fiind angajat la Teatrul Național din Iași. Am sute de istorii, una mai hazlie decât alta despre această formulă inedită de a lega România de Moldova. Rușii deștepți, prietenii nostri, ne felicitau în primele zile după Revoluție că, foarte curând, ne vom uni cu România. Înțelegeau asta ca un lucru perfect firesc. N-a fost să fie, pentru că la conducerea țărilor noastre se aflau doi oameni fricoși și, îndrăznesc să spun, nu foarte deștepți. Iliescu nu avea carismă, iar Snegur era un mic omuleț penibil, căruia i-a plăcut să fie vodă. Avion propriu, fiu ambasador în America, propria armata, propria poliție, mașină blindată, mâncare gratis. Cum naiba să renunțe la așa ceva și să devină, poate, doar un primar din județul Chișinău? Dacă pe vremea puciului se făcea unirea, care era perfect posibilă, iar apoi, prin absurd, ne dezlipeam iarăși – ar fi fost creat precedentul. Și în mentalul colectiv ar fi apărut  ideea – deci, se poate! Unirea se va produce atunci când România va dori cu adevărat să se unească cu Basarabia. Deocamdată, nu vrea!

R.Ș.: Sunteți printre puținii actori care și scriu. În ce relație sunteți cu literatura?

I.S.: Literatura m-a scos din opinci. Caragiale,  Tolstoi, Gorki, Cehov, Creangă, Bulgakov au fost scriitorii care m-au scos la luminiș, dintr-un codru întunecat în care poate aș fi bâjbâit și până azi. Scriu când pot, în pauzele de repetiții, de filmări, scriu greu, fără spor, nu cum i-am auzit pe unii, care scriu o piesă în șapte zile. Una dintre piesele mele am scris-o în doi ani. Pentru mine, ,,păcăturea cu pană” e cea mai teribilă ocupație, e ceva profund mistic. Nu știu însă dacă și rezultatele sunt pe măsură.

R.Ș.: Aveți vreme nu doar de pescuit, ci și de facebook. Prin ce strategii îi furați timpului minute, ore, zile?

I.S.: Nu dorm, și asta-i un lucru prost. Facebook-ul e perversiune pe față. Urăsc facebook-ul, dar am nevoie de el. Pot să dau un exemplu: nu aveam spectatori la un spectacol, se întâmplase ca organizarea să comită o eroare. Am scris pe facebook despre reprezentație și seara am avut sala plină. Și am zis – merci, facebook! Așadar, un rău necesar.

Sapdaru regizor

LĂSAȚI UN MESAJ