În spiritul și litera „e”

173

„Câte ore de așteptare mi se vor citi în noua poză de buletin?”, mă întrebam într-una din diminețile nu foarte îndepărate ale anului, iată, trecut, în stația „Mendelev” a tramvaiului 4. Și, cu gândul la „e”-ul omis de RATT în numele chimistului rus — azi, stradă în Timișoara —, îmi făceam curaj încercând din răsputeri să-mi cred prietenii care mă îndemnau să-mi schimb cartea de identitate expirată de mai bine de-o lună: „Nu mai e ca-nainte, acum merge repede!” Degeaba însă: ceva îmi spunea că va fi din nou o zi lungă, tradițională. Cu atât mai mult cu cât, dintr-un conservatorism aproape britanic — vreau să spun irlandez, în țara lui Dracula de Bram Stoker (și a Castelului său, Bram, pardon!, Bran) —, nu-mi făcusem o programare on-line și nici nu-mi tratasem fobia de cozi eficient, ci naturist, amânând momentul până în ultimă instanță.

Adică, până la ghișeul de la bancă, cel de la Trezorerie și la un birou din ANAF. Unde doar bunăvoința reală, autentică a lucrătorilor a făcut să intru în posesia fișei de 161 de pagini (din 2003 încoace) a micii la stat (sic!), dar nu la sfat (sic!, din nou, căci n-am primit niciunul) edituri de care mă ocup. Document din care, ca orice administrator răspop(r)it (dar netrecut la haiducie), și despoprit pe măsură, îmi sparg capul să înțeleg una-alta. Nu că n-ar fi prea greu de priceput că, fiind, ești și vei fi întotdeauna dator. Dar cu cât?, e altă treabă. Cert e că pentru volumul luat „pe stick” îmi trebuie ca lector un interpret al Catrenelor lui Nostradamus — și, poate, cel mai bun.

În fine, savurând nemaniacal — nu sunt un grănicer fanatic al limbii române, ci un soldat credincios până la virgula supremă (între subiect și predicat) al scrierii corecte (să se ocupe generalii de mai mult) — greșeala din stație și eforturile de a parca ale unei șoferițe — „Parchezi ușor, parchezi cu spor!”, citisem, scris cu un alb lavabil și ironic, pe o tăbliță în parcarea aglomerată a unui magazin de bricolaj, slogan cu care sunt de acord cu condiția să fie vorba de vopsea pentru baie și bucătărie de garsonieră confort II —, am urcat în „4” cu destinația Direcția de Evidență a Persoanelor Timișoara, de pe Eminescu. În care, odată intrat, am avut, ca acum 10 ani, la Poliția din Take Ionescu, senzația că suntem un popor cel puțin nomad, dacă nu fără identitate. Că ne căutăm domiciliul (schimbându-l mereu) și actul fundamental care să ne ateste existența administrativă (pierzându-l prea des). Că suntem mulți, mult prea mulți pentru un sediu, oricare și de orice dimensiune ar fi el, cu probleme de identitate. Că ne îmbulzim să fim în regulă și nu reușim niciodată. Ca la (sau ca pentru) ANAF.

Așadar, când mi-am văzut numărul de ordine și l-am comparat cu cel de pe tabelă, am avut revelația statorniciei pe meleagurile acestea — podeaua Direcției — a tălpilor noastre. Și am fentat timpul cum am știut mai bine: câteva vizite la cafea, ba chiar și una, complet improprie mie, altfel, la „Bega”. Pentru ca, după vreo 5 ore, să mă așez prevăzător, cu ultimele 10 numere în față, lângă două cumetre statice de devreme, de dimineța, și, desigur, vorbărețe. Paranoice, de-a binelea, când, ascultându-le, mi-am dat seama că doamnele văd, în fiecare ființă ce intră în camera pentru „persoane cu dezabilități” o pilă, o relație, o trecere frauduloasă peste sfântul rând cetățenesc, național și patriotic. Fiindcă e clar că inteligența lor survola greșeala de pe ușă în spiritul (incorect politic), nu în litera (același „e” care-i lipsea Mendeleev-ului RATT) cuvântului, din moment ce erau convinse că „pe la handicapați”, după cum repetau întruna, intră „cine trebuie”. De fapt, cele două dătătoare în clocot (ca o oală „ca la mama acasă”, nu ca una cu paste), se bucurau de tinerețea lor, de probitatea morală și profesională a cozii, dobândite atunci „când se făcea educație, nu ca acum!”. „Și carte: se citea mult!” — aș fi așteptat să adauge.

Așa că doamnei drăguțe (de unde atâta răbdare și amabilitate într-un birou atât de mic, cu atâta lume pe cap?!) care mi-a verificat dosarul și mi-a făcut poza, mi-a venit să-i spun, în semn de mulțumire, că bârfele clientelor de dinaintea nu trebuie luate în seamă. Că încăperea pentru „persoane cu dezabilități” e camera pentru nimeni, fiindcă pur și simplu nu înseamnă nimic în litera „e” a ei. Cum nici „Mendelev”. Că e cel mult o portiță în rând, în coadă, una lăsată pentru interesul superior al interpretărilor: ca în Nostradamus. Nu al prieteniilor, de care aș fi fost fericit să mă bucur în locul celor aproape 6 ore de așteptare.

La care se adaugă 8 zile până la eliberarea noii mele CI. Pe, sper, prenumele pe care-l port, fără „e”, precum al lui Videanu, greșeală păstrată de purtătorul său celebru ca să încurce stereotipiile DNA-ului. În spiritul corectitudinii. Nu în litera ei. E!

LĂSAȚI UN MESAJ