În sensul de la Mărăşti, sufletul ți-l chinuieşti

54

N-am încotro, o recunosc de câte ori e cazul, sunt şofer. Iar dimineaţa şi seara trăiesc calvarul aglomeraţiei şi al ambuteiajelor din Timişoara. Ziua nu, fiindcă sunt la serviciu. Singurul gând care mă mai răcoreşte când stau şi stau şi stau cu volanul în mâini, iar roata nu se mişcă – fiindcă nicio roată de la coloana de maşini din faţa mea nu se mişcă! –, e cel la… Bucureşti. Îmi imaginez cum e acolo la primele ore ale zilei. Şi când se lasă înserarea. Şi la orice oră, de fapt. Eh, atunci mă mai dezumflu, mă mai calmez, zâmbesc puţin satisfăcut şi mă reaşez pe scaun.

Şi totuşi, chiar nu e nicio speranţă, în oraşul nostru şi în timpul vieţii noastre, cu circulaţia? Îmi amintesc cum arătau străzile în urmă cu 15 ani. Ba chiar cu 10. Te puteai mişca, mai găseai un locşor de parcare, ajungeai la ora la care promiteai, chiar dacă dădeai mai des în gropi.

Eu zilnic vin în oraş de la ţară, de la Dumbrăviţa, şi mă întorc tot acolo. Am două variante să ajung în centrul Timişoarei: pe Calea Aradului şi/sau pe Calea Lipovei. La dus, dimineaţa, am ales Calea Aradului că-i cu două benzi şi pare mai… iute. Fiind mai lată, pare şi mai scurtă. E lung pământul, ba e lat, ştiţi poezia…

Cumva, cumva, cătinel, cătinel, ajungi la semafoarele de la mall. Dacă te-ai născut duminica, aşa cum mi s-a întâmplat mie, reuşeşti să treci de ele. Dacă nu plouă ori nu e soare, le prinzi şi pe cele de dinaintea podului pe care, uhuhuuu, trece trenul. Dacă ai apucat să te strecori şi pe sub podul cu pricina, eşti calificat în bătălia finală, care se dă la Mărăşti. Căci acolo, în giratoriu, e fu… fierbere! Pe aici nu se trece! se aude şi acum – din scârţâitul frânelor, turatul motoarelor, datul mărunt din buze al şoferilor – strigătul înaintaşilor, săracii de ei. Săracii de ei, dar ce să mai zici de noi, care, după ce că am făcut vreo 3 kilometri în jumătate de ceas, stăm! Şi stăm. Şi tot pe loc. Şi nu ajungem, la timp, cu copiii la şcoală, la grădiniţă, n-ajungem nici noi la slujbă când ar trebui.

Vina pe poliţiştii de la Circulaţie nu o putem da, fiindcă nu ştim dacă… o putem da. Poate că ei sunt cu radaru, la colindat, la strâns bănuţu. Poate că fluieru nu le fluieră pe frig, şi atunci n-are sens să apară-n public. Poate că mănuşile nu le sunt decât de vară, nu şi de iarnă. Deci, ne-am împăcat cu poliţia.

De fapt, nu-i avem în gât decât pe domnii ăia care n-au văzut că ambuteiajul din Piaţa Mărăşti e generat de-o… lipsă. O lipsă mică: de semafor. Unul pentru pietonii (şi unde-i unu pentru ei, încape şi unul pentru maşini) ce traversează Oituzul. Strada aia cu nume glorios, adică.

Acolo e, bre, hiba! Că trec pietonii în şir indian, unul după altul, şi dintr-o parte şi din cealaltă, fără milă, fără frică, parcă din răzbunare, iar şoferii stau după fiecare, de teamă să nu ţâşnească nenea poliţistul de te-miri-unde şi să îi umfle. Să ne umfle! Pietonii sunt acolo bariera în calea fericirii celor care conduc maşinile. Nu-i vina lor că nu-i un pasaj subteran sau o pasarelă, dar nici a şoferilor. A şi apărut un cântec, l-am auzit ieşind pe geamul unui autoturism ce aştepta să facă stânga. Era cam aşa: În sensul de la Mărăşti, sufletul ți-l chinuiești şi simţi cum încărunțești…

Aşa că, oameni (buni?) care vă ocupaţi de fluidizarea circulaţiei rutiere în Timişoara, puneţi odată un semafor, două, acolo, că într-o zi o să iasă o bătălie mai ceva ca la… Rovine şi nimeni n-o să-i găsească sensu’ !

Robert Şerban

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ