În România, Ziua Morților plânge pentru cei vii și pentru ceea ce ar fi trebuit să ne învie

327

1. Ieri (miercuri, 1 noiembrie – n.r.) a fost Ziua Morților. Spre deosebire însă de țările vii, România are în clisa de pământ a cimitirelor sale simbolice mult mai mulți morți decât țările vii. Acolo, în cimitirele simbolice ale expierii înainte de vreme, dorm — alături de morții noștri plecați la Cer — și Luminile ce ar fi trebuit, după 1989, să ne învie. Asemenea unor fetuși avortați, acolo dorm și speranța, și încrederea, și șansa, și dreptatea pentru cei care au murit degeaba în 1989, și rușinea, și tot ceea părea să vină aici în zilele lui Decembrie ’89. Și, mai ales, după aceea.
Să le plângem, dar nu cu lacrimile noastre, ci ale copiilor noștri! Căci noi le-am ucis toate astea: cu cinism, lăcomie, ticăloșie și lașitate.
2. Mai de mult, acum vreo 20 de ani, unul dintre cunoscuţii mei a emigrat în Australia. Era la capătul a trei-patru ani de drumuri şi demersuri la ambasada Australiei de la Belgrad, dar, mai ales, la capătul a zeci de ani de umilinţe pe care România i le „oferise” din plin, chiar şi după 1989. Când l-am întrebat de ce pleacă aşa departe, el mi-a replicat doar atât: „Departe de ce?”.
Cum la fel de sec a replicat un alt cunoscut, ce se pregătea pentru Noua Zeelandă, la observaţia că pleacă „la mama dracului”: „Mama dracului e aici!”.
De ziua morţilor, cele două răspunsuri mi-au revenit în minte cu o acuitate aparte. Mai întâi, fiindcă, de 1 noiembrie, cei plecaţi „afară” se întorc în ţară pentru a se reculege la mormintele celor dragi. Stranie metamorfoză de-o zi, cimitirele româneşti se împodobesc cu aparenţa celor mai luxoase şi aglomerate parcări; iar cei care trec prin preajma fostelor aşezări şvăbeşti simt plutind dinspre cimitire mirosuri de parfumuri subtile. Pentru că limuzinele şi rafinatele arome sunt ale celor ce au stat cândva în România. Şi care, în covârşitoare majoritate, sunt legaţi de România doar prin aprox. 8 metri cubi de pământ. Sau ar trebui să fie, fiindcă primul răspuns de mai sus, „Departe de ce?”, arată că şi acest reper se clatină.
Sau că noi, românii, am ajuns la o depăşire a disperării şi la un naufragiu în maladiv, de vreme ce anularea, ruperea brutală a tuturor legăturilor afective cu cei mai dragi, uitarea părinţilor decedaţi, de pildă, e semn de grea boală a sufletului.
Curios, l-am întrebat pe un alt cunoscut care vine în ţară doar de Ziua Morţilor, dacă nu s-a gândit să îşi ducă rămăşiţele pământeşti ale părinţilor în Austria, unde locuieşte de peste 35 de ani. Fiindcă, presupuneam eu în acest absurd dialog, morţii obţin mult mai uşor viză în spaţiul Schengen după ce au obţinut şedere definitivă în spaţiul Thanatos, al morţii. Ştiam că întrebarea e nedelicată, că are în ea un mare sâmbure de cinism, poate de nebunie, dar mai ştiam că pentru el acest spaţiu, spaţiul meu, nu mai reprezintă nimic. Ceea ce — trebuie să vă spun — îmi dă copleşitoarea şi umilitoarea senzaţie de a aparţine nu unui popor, ci unei asociaţii de locatari cu numele România. Sau că aparţin unei Românii funerare ce nu mai are de oferit nimic în afara spaţiului amintirii. Pentru cei plecaţi, dar şi pentru cei încă rămaşi. Că suntem o ţară a turismului la morminte, un turism nici măcar de sezon, ci de o singură zi, pe care, culmea, începem să-l pierdem.

1 COMENTARIU

  1. Felicitări, Tolcea, EXCEPTIONAL articol… Apropo de „departe de ce”, un prieten din tinereţurili meli plecat in Canada, mi-a răspuns la această întrebare cu „mai terminaţi cu europocentrismele astea! Europa NU-I buricul lumii!” Şi pare-se că părerea i se confirmă!

LĂSAȚI UN MESAJ