În periferia atenției

1280

Și eu am jucat ȚOMAPAN. Numai și numai când celelalte căi de acțiune erau epuizate. Când ploua de trei zile sau când, după o prostie mai serioasă, așteptam să-mi primesc „pedeapsa”. Și atunci munca intelectuală prestată la locul potrivit atrăgea după sine reducerea sentinței. Ca și-acum.

Sigur, nu mă omoram cu întrecerile de cultură generală, dar voiam să câștig. Adesea, punctele decisive le aduceau țările, orașele. Datorită lor, puteam să mă opresc din alfabet la litere „grele”. Ca să fac pe deșteptul, la Y, unde câștigam cu Yaoundé. Dacă se spunea stop prea repede, aveam un alt fel de as în mânecă: București, de care toți fugeau, de teama locului comun, alegând Budapesta. Mai târziu, descoperiseră Bârladul. Apoi, aflaseră de Bonn, Bremen, Bochum, Bielefeld și, de ce nu?!, de Berlinul împărțit— isteții. (Cu Bavaria se pierdea, totuși, chiar dacă era trecută la ȚĂRI.)

Atunci, mi-a fost clar: existau țări cu mai multe orașe. Altele, cu unul singur, însă îndeajuns ca să fie câștigător: capitala, cum stăteau (stau) lucrurile în Africa. Așa că am migrat cu folos din numele de-acasă, europene, în cele de pe Continentul Negru. De care m-am îndrăgostit. Din interes.

Și noi am trăit sub pecetea Capitalei; a marelui oraș; a Centrului. Prea mult și, din nefericire, prea rău. Într-un ȚOMAPAN occidental Bucureștiul ar fi fost (este?) soluția câștigătoare: de teama locului comun Budapesta, sau din confuzie, sau pentru că, în Marele Atlas Mental, e singurul oraș de pe harta României. Dacă n-ar fi și Transilvania lui Dracula sau Dracula Transilvaniei — oraș, țară, cine știe? Dacă n-ar fi (îmi place să cred că da), din 2007, an în care a fost desemnat Capitală Culturală Europeană, Hermannstadt-ul sașilor, Sibiul nostru. Al tuturor, începând cu 2014, prin primarul-președinte, îngerul căzut, iată!, din raiul like-urilor printre noi, „bucureștenii”. Fiindcă, nu-i așa?!, în țara cu un singur oraș, toți suntem „bucureșteni”.

Ca „bun bănățean” ar trebui să nu fiu prea dus la biserică de viitura vreunui patriotism local și să înjur Bucureștiul, „miticii”, pe unde apuc. Fără temei sau cu. Să dau frâu liber măcar unora dintre complexele mele provinciale firești. Dar nu, nu pot! Ar fi un lux al „bănățenismului” pe care nu-l merit: nu mi l-am câștigat. Pe scurt: îmi place enorm Timișoara, nu voi obosi să o spun niciodată, dar nu urăsc Bucureștiul. Care, în multe locuri, continuă să fie un oraș cu adevărat frumos. Și, totuși, Bega Dâmbovița nu se face!

În 2021, Capitală Culturală Europeană va fi un oraș din România. Din cele patru intrate în finală: Timișoara, Cluj, Baia-Mare, București. La începutul lui septembrie vom afla care. Cursa pentru titlu a intrat în linie dreaptă. Curbă, zigzagată chiar, până săptămâna trecută, pentru Asociația „Timișoara Capitală Culturală Europeană”, a cărei finanțare din fonduri publice a fost întreruptă o lungă perioadă de timp de un raport al Curții de Conturi. Contrazis (?!) printr-un răspuns oficial semnat tot de această instituție. Chiar așa! Și asta, după ce proiectul Timișoarei a trecut prin momente de nebulozitate, alimentând cu tunete declarațiile primarului Robu și cu fulgere pagina lui de Facebook, atât de dragă… E război și pace cu instituția de pe Lev Tolstoi, 22–24, din sectorul 1. Pace, deocamdată, doar culturală, fiindcă războiul sportiv continuă cu postări „prin alunecare”, de „galben” și „roșu”. Trebuie să punem din nou egalitatea de șanse înaintea binelui, adică a titlului, și să credem în Timișoara. Să o sprijinim. Cu bani sau cu SMS-uri — altă idee recentă, nu lipsită de fantezie a edilului nostru șef. Ale cărui eforturi, stimabile, sunt presărate cu declarații ce lasă de dorit scăpări mai mici decât (citez din memorie): „Bine că desemnarea Capitalei Culturale Europene va fi după alegeri!…”

A paria pe unul sau altul dintre cele patru orașe finaliste mi se pare, aici și acum, cât suntem direct implicați în competiție, nepotrivit, riscant (vedeți doar ce pățește bietul Șumudică!). Dar nu mi-ar plăcea, și o spun apăsat, să câștige Bucureștiul, oricât de meritorie i-ar fi victoria. Desigur, e o chestiune de gust. O Capitală Capitală nu sună bine. Ar însemna, pentru România, întoarcerea pe un loc retrogradabil în liga „republicilor bananiere”: cu unic oraș, Centru al Lumii. Ne-ar mai lipsi un unic conducător, zidit în turnul cu ceas de unde „se dă ora exactă”, spre deliciul unui ȚOMAPAN global și inert. Așadar, aștept provincia! Oare echipa de proiect a Băii-Mari va scoate, încă o dată, dintr-un candidat tăcut, un ales nevorbit, cum a făcut cu Iohannis, și el, de curând, cu Antenele? În această etapă a evaluării, Baia-Mare va trebui să vorbească liber… Și mai iau în calcul cuvintele unui prieten din Cluj, despre Timișoara: „Mie mi-e frică să vin la voi! Sunteți în oraș zi și noapte. O țineți în petreceri. Noi ne culcăm devreme!” Un candidat fără nopți albe (?!)…

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ