„Hei, tramvai…

299

… cu etaj și tras de cai”, primul vers al piesei Vremuri (muzica: Florin Bordeianu și Nicolae Covaci, text: Victor Șuvagău) de pe EP-ul cu același titlu al formației Phoenix, Electrecord, 1968, ascunde, oricât l-am fredona, cel puțin trei motive de îngrijorare pentru călătorul timișorean cu tramvaiul: 1. faptul că, pentru persoanele mai în vârstă sau cu deficiențe locomotorii, acest mijloc de transport în comun este, într-adevăr, cu etaj; 2. că e tras de cai, nu putere, ca, îndeobște, la motoarele cu ardere internă, dar, cu siguranță, cai-kilowați, de neoprit din trap în caz de pericol; 3. că anul 1968, al lansării Vremuri-lor, ține de epoca în care au fost fabricate vehiculele alb-violete (1966–1970: tinerețea lui dom’ profesor Ion V. Ionescu) de pe șinele noastre. Dar să luăm la rând cele două cuvinte-cheie din Vremuri și anul debutului discografic al phoenix-ilor.

În iulie, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării l-a amendat pe primarul Robu pentru că tramvaiele din „orașul florilor” nu sunt adaptate persoanelor cu dizabilități. Iar cele numai două, modernizate, pătrunse în curtea RATT din Pașcani — oraș celebru pe vremuri pentru perdelele sale — sunt ca voalul miresei pe Primărie. Așadar, tramvaiele timișorene, iată, cu etaj, discriminează și nu-nțeleg în ruptul pantografului să-și schimbe ținuta înaltă!

Acum o lună, o știre din capitala Banatului făcea înconjurul țării: vatmanul unui mijloc de transport tras de cai electrici a căzut din cabină, iar tramvaiul a trecut de unul singur prin două intersecții semaforizate, oprindu-se într-o pantă norocoasă. Doar gravitația a salvat atunci pasagerii, a căror disperare, spun martorii, li se citea pe geamurile garniturii. Sigur, totul s-a sfârșit cu bine, numai bine ca RATT să-și inventeze „eroul”: un controlor care, furând ceva meserie de la vatmani și aflându-se în locul și la momentul potrivite, a preluat hățurile nărăvașilor kilowați. V-ați dat seama, desigur, că i-a și ținut în frâu pentru poze — nu în frâul de avarie, inexistent, ci în cel principal, pe care o stare de rău a vatmanului îl lăsase din mâini.

Iar cele două motive de neurcat în tramvaiele Timișoarei — oraș, să nu uităm, pionier în domeniu! — se contopesc precum brațul lung al pick-up-ului în Vremuri (sfârșitul anilor ’60), de când datează mijloacele de inventar din parcul RATT. Sigur, achiziționate la mâna a doua din Germania, sau donate, după reparații capitale, de autoritățile din Bremen, Karlshue ori München în perioada Ciuhandu — ultimele, în 2007. Care, oricât de onest s-ar fi prezentat pe liniile timișorene la început, acum abia își mai poartă straturile succesive de vopsea și reclame pe caroserie. Cu atât mai dificil, pasagerii. Și dacă ne gândim — cum am făcut-o și eu în „4”, vara asta, într-o zi caniculară — la cât de greu e să stai în ele câteva stații, dar să mai și muncești acolo, să fii vatman, adică, leșinul omului de la manșă mi se pare inevitabil. Lăsând la o parte binecunoscutul „coboară-urcă” aproape la fiecare macaz, cu ranga în mână. Cât despre o eventuală uniformă a vatmanilor, la locurile lor de muncă asemenea sălii de clasă a Domnului Trandafir, al lui Sadoveanu, „cald vara și frig iarna”, ea ar intra mai degrabă în garderoba unui supliciu decât a unui om. Așa că maieul, bermudele și șlapii compun tridentul pefect al acestor Neptuni pe șine, fie că ne place, fie că nu.

Un lucru e cert: cu toate că au făcut parte din oferta electorală, ediția 2012, tramvaiele din Timișoara au rămas și în 2016, după un mandat întreg, acolo, ca o prelungire logică a garniturilor CFR — participanta noastră de aur la Olimpiada Internațională a Întârzierilor. Iar cu două „Armonia” (numele recondiționat al tramvaielor din Timișoara) de 1 milion de lei împreună, nu se face armonizarea noastră. Nici cu promisiunea sosirii a încă două până la sfârșitul lunii — de care ne mai desparte, de bine, de rău, o săptămână.

Ar trebui scris cu litere de neon, ca să fie citite prin geamurile „Armoniilor”, a căror fabricație a fost atribuită vecinilor noștri de la apus, din cauza unei insolvențe românești — de aici, întârzierea! — că vara lungă a declarațiilor edilitare de unul singur e pe linie moartă.

LĂSAȚI UN MESAJ