Gemenele și avioanele mele de hârtie

109

Nu i-am mai văzut de câteva zile. Poate și de-asta scriu acum despre ei. Au stat aproape o vară întreagă — vara asta — în fostul sediu al ziarului „Timișoara” și vizavi de el, în fosta terasă „Orlovi” — „subredacția”, cum îi spuneam, mai în glumă, mai în serios, prin ’96–’98, când lucram la cotidianul apărut în zilele Revoluției.

Dar nu nostalgia îmi suflă în tastele calculatorului. Nici seratele cu manele, câini și cu o serie (cât de lungă o fi fost sau cât de scurtă — redusă la alcool și aurolac —, nu știu!) de substanțe euforizante ale vagabonzilor. Nici vreo duioșie pentru unul dintre ei, care se deplasa în poziția „podul”, dar cu capul în jos. Și nici măcar spaima îndreptățită a trecătorilor prin intersecția dintre Brediceanu, Circumvalațiunii și Bogdăneștilor. Cu atât mai intensă a femeilor cu copii mici, cu cât în recuzita grupului intra o cățea cu pui. Frumoși de-ți rupeau inima, dar iubiți de mamă cu toți colții din gură. Desigur, nici mirosul, nici gunoiul pe care-l făceau sau cărămizile dispărute pe rând dintr-o porțiune de gard a defunctei terase. Nu sunt un fanatic al civismului — „homleși” sunt peste tot în lume. Și arată la fel și fac aproape aceleași lucruri.

Ce mă mână de la spate e soarta acestor clădiri. Felul în care proprietarii lor se ocupă de ele. Fie ei stat, fie oameni.

Acum patru ani am nimerit, într-o seară cețoasă ca becurile din interior, în „Orlovi” („Vulturul”, pe românește). Patronul mi-a spus că e ultima seară. Urma să elibereze spațiul, cu sigla PSD pe latura dinspre Circumvalațiunii, a doua zi. Își trăise traiul și își mâncase mălaiul. „Cine știe” — îmi zicea — „dacă ne înțelegem, poate reamenajez terasa!”. Nu a fost să fie. Cum nici ziarul „Timișoara” — acum săptămânal. Cum nici admirabilul, de neuitatul lui proprietar Oscar Berger, plecat prea repede dintre noi. Dar a rămas vechiul punct termic, transformat vremelnic în redacție — vă dați seama ce confort jurnalistic oferea! —, și apoi în nimic.

Un nimic numai bun de așezământ pentru nimicii orașului. Ca să-i enerveze pe mai micii urbei, printre care mă număr și eu. Așa, înadins, cu voia și din nepăsarea marilor și a mai marilor. Care se opintesc, din când în când, să strângă rable din parcări, cu legea în mână. Dar nu și asemenea construcții, dacă tot fac umbră pomilor degeaba. Sigur, or fi probleme juridice — mereu sunt. Sigur, dreptul la proprietate e garantat de Constituție — mereu e. Sigur, e greu — întotdeauna, greu. Atât de greu, încât toată vara am asistat la instalarea unei adevărate corporații underground sub cele două acoperișuri, în curtea lor și, mai cu seamă, pe trotuarul din fața acestora. Am separat gulerele albe — burtoase —, de gulerele albastre — handicapate. Apoi, dureros: puii, de cățea; spirtul, de aurolac; refrenul de manea, de textul manelei.

Poliția locală a trecut, a vizitat cartelul, i-a luat la plimbare puțin pe membrii lui și i-a lăsat în pace. Iar corporatiștii underground-ului și-au văzut de munca lor. Nici prea agresivi, nici altminteri. Ci pur și simplu.

Și nu o dată mi-a venit să dobor cele două gemene, ca un Bin Laden (sper să nu devină și desen animat!) de Bebe sau Duck TV. Cu avioane de hârtie, bineînțeles, asemenea celui de față.

Dar unde-or fi vagabonzii de vară, de astă-vară, cum aș scrie mâine-poimâine? Or fi făcut schimbul cu cei de iarnă, iar aceștia din urmă nu s-or fi prezentat încă la post, sau se va face totuși ceva cu cele două construcții lăsate-n paragină?

LĂSAȚI UN MESAJ