„Gemenele” și avioanele mele de hârtie

128

La începutul toamnei trecute notam:

Nu i-am mai văzut de câteva zile. Poate și de-asta scriu acum despre ei. Au stat aproape o vară întreagă — vara asta — în fostul sediu al ziarului „Timișoara” și vizavi de el, în fosta terasă „Orlovi”.

La început a fost mai greu. Apoi, împreună cu ceilalți „limitrofi”, m-am obișnuit. Iar seratele lor cu manele, câini, petu-ri și pungi îmi certificau apartența la zonă.

Dar nu nostalgia mă împinge să scriu. Nici spaima trecătorilor de ocazie (nu permanenți, ca mine) prin intersecția dintre Brediceanu, Circumvalațiunii și Bogdăneștilor. Mai cu seamă a femeilor cu copii mici, cu atât mai sinceră, cu cât în recuzita grupului intra o cățea cu pui. (Frumoși de-ți rupeau inima, dar iubiți de mamă cu toți colții din gură.) Și nici gunoiul pe care-l făceau sau cărămizile dispărute pe rând din gardul defunctei terase. Nu sunt un fanatic al civismului — „homleși” sunt peste tot în lume. Și arată la fel, și practică aceleași „profesii”.

Ce mă „mână în luptă” e stare unor asemenea clădiri. Felul în care proprietarii lor se ocupă de ele. Fie ei stat, fie oameni.

Acum patru ani am nimerit, într-o seară cețoasă ca becurile din interior, în „Orlovi” („Vulturul”). Patronul mi-a spus că e „ultima comandă”. A doua zi urma să elibereze spațiul cu sigla PSD pe latura dinspre Circumvalațiunii. Își trăise traiul și-și mâncase mălaiul. „Cine știe” — îmi zicea — „dacă ne înțelegem, poate reamenajez terasa!”. Nu a fost să fie. Cum nici ziarul „Timișoara” — acum săptămânal. Cum nici admirabilul, de neuitatul lui proprietar Oscar Berger, plecat prea repede dintre noi. Dar a rămas vechiul punct termic, transformat un timp în redacție — vă dați seama ce confort jurnalistic oferea! —, și apoi în nimic.

Un nimic numai bun de așezământ pentru nimicii orașului. Care să-i enerveze pe mai micii urbei, printre care mă număr și eu. Așa, înadins, cu voia și din nepăsarea marilor și a mai marilor. Care se opintesc, din când în când, să strângă rable din parcări, cu legea în mână. Dar nu și asemenea paragine, dacă tot fac umbră pomilor degeaba. Sigur, or fi probleme juridice — mereu sunt. Sigur, dreptul la proprietate e garantat — mereu e. Sigur, e greu — întotdeauna, greu. Atât de greu, încât toată vara am asistat la instalarea unei adevărate corporații sub cele două acoperișuri, în curtea lor și, mai cu seamă, pe trotuarul din fața lor. Am separate în gând gulerele albe — burtoase —, de gulerele albastre — handicapate. Apoi, dureros: puii, de cățea; spirtul, de aurolac; refrenul de manea, de textul manelei.

Poliția locală a trecut, a vizitat grupul, l-a luat la plimbare puțin și l-a lăsat în pace. Iar corporatiștii underground-ului și-au văzut de munca lor. Nici prea agresivi, nici altminteri. Ci cum se face.

Și nu o dată mi-a venit să dobor cele două gemene, ca un Bin Laden mai mult ca perfect: imaginar. Cu avioane de hârtie, bineînțeles.

Dar unde-or fi vagabonzii de vară? Or fi făcut schimbul cu cei de iarnă, iar aceștia din urmă nu s-or fi prezentat încă la post, sau se va face totuși ceva cu cele două construcții?

În toamnă terminam, ca tot omul, cu semne de întrebare. Și a venit și iarna, dar oamenii mei, parcă nu. Totuși, ceva îmi spunea că nu vor renunța. Sunt prea tentante cele două „Gemene”. Și, într-adevăr, a fost doar o chestiune de timp. În apropierea sărbătorilor au apărut lemne în curtea redacției. Crengi, deșeuri, ba chiar și haine. Apoi ei, oamenii și, în ajunul Crăciunului, dâre de fum prin ferestre. Iar de Revelion, lumină la ferestre. Și a fost frumos, liniște și cald.

Mi-a părut rău că-n canicula de-astă vară am privit vagabonzii ca pe niște alintați ai sorții acestor clădiri. Dar m-am bucurat să-i privesc altfel acum: ca pe niște oameni care luminează, chiar și pentru o clipă, ferestrele oarbe ale destinului unor ruine.

Știm că „omul sfințește locul”. Și totuși, mereu ar trebui să ne întrebăm: cine?

LĂSAȚI UN MESAJ