Gabriel Garcia Marquez, la Timişoara

210

Spre sfârşitul lui aprilie 1985 eram în Cuba şi mă pregăteam să-mi iau rămas bun de la Onelio Jorge Cardoso, care îmi explicase cum gândesc latino-americanii lumea. De unde începe strălucirea prozei latino-americane. Se ştia că încerc să fac o antologiei a prozei scurte cubaneze, şi cel mai de seamă, Onelio, era alături de mine. El îl sfătuise, odinioară, şi pe Marquez. „Despre Marquez se vorbeşte mult în Europa, se vorbeşte enorm în România”, i-am spus, într-un monolog pe care mi l-a potolit cu o întrebare  surâzătoare: „Ştii să joci şah?”. „Cum să nu!”, i-am spus. „Dacă ştii, pot să-ţi fac cunoştinţă cu Marquez. În noaptea asta joacă şah cu Fidel. A venit la Havana să joace şah cu Fidel.” Am rostit un „Nuuuuuuuuu ştiuuuu…” prelung, la fel de emoţionat, de speriat ca şi cum aş fi fost în faţa lor. A lui Marquez şi a lui Fidel. Nu pot să joc şah cu ei.

Şi: habar n-am să joc şah!!!

Nu mi-am amintit de lungile discuţii cu Onelio când am văzut Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet, regizată de Yuri Kordonsky, cu decorurile extraordinarului Helmut Stuermer, timişorean odinioară. Cu Ida Jarcsek-Gaza (Bunic), Olga Török Erendira). Și cu Franz Kattesch în câteva roluri. Nu ştiu de ce n-am rămas după spectacol cu prietenii mei să mă bucur de întâlnire.

Surpriza — amintirea lui Onelio — a fost la a doua întâlnire cu Erendira, realizată de un prieten de odinioară, care mă ajutase să mă descurc într-un spectacol pe care îl voiam important, Ivona, principesa Burgundiei. De fapt, nu el, ci  regizoarea Anca Colţeanu „mă ajutase”. Kocsárdi Levente era în rolul principal, se descurca greu, la numite replici greu de tot, dar ambasadorul Poloniei în România, sosit la gombroviciadă, a exclamat fericit: „Ce bun e!!!”.

De aproape douăzeci de ani n-am mai aflat nimic de Levente. Până când  Simona Donici m-a invitat să văd versiunea ei din Erendira — o Erendira scenarizată de ea pentru Asociaţia Culturală „Arte-Factum”. Spectacolul  scris de Simona Donici pe textele lui Marquez, regizat de  Kocsárdi Levente, parodiază, ironizează, dar — aşa cum ni se spune în program — vorbeşte despre „exploatarea sexuală” în lumea de azi.  O lume a violenţei. Erendira Dianei Tuşa şi Bunica Irinei Maria Barbir traversează un timp al violenţei şi al măştilor asasine. Două actriţe care suportă şi transcriu un Marquez al violenţei.

La un moment dat,  apare un panou cu ziare, şi actorul citeşte ştirile despre „exploatarea sexuală” în lumea de azi. Despre agresiune. Asasinat. Ştiri din ce în ce mai rele, dintr-o lume a a violenţei.

Onelio Jorge Cardoso, sfătuitorul lui Marquez, după ce a tras o linie pe duşumea, mi-a arătat că dincolo de linie începe altă lume. Până aici e lumea noastră. Dincolo putem imagina teroarea. Răul…

Era în secolul XX, imaginarul marquezian putea fi ţinut dincolo de linie. Azi ziarele le divulgă pe toate.

Şi un spectacol care trebuie văzut.

LĂSAȚI UN MESAJ