Fuga de politică și întâlnirea cu dracu

160

M-am tot încordat deasupra ecranului laptopului cu gândul să scriu despre orice, dar despre politică, nu. Nu despre alegeri. Nu despre rezulatele lor. Există deja atâtea texte grozave, spumoase, dure ca oțelul, acide ca H2SO4, deznădăjduite precum Ana lui Manole-n zid, ironice, seci, triste, explozive. Tot ce vrei, pentru toată lumea, pentru toate orientările. Mai ales că jurnaliștii nu-și mai ascund preferința față de un partid sau altul, fiindcă ei sunt cinstiți. Cinstiți și săraci. Spun pe față cu cine și de ce trebuie. S-a dus în fras imparțialitatea, s-a dus în prăpăstii obiectivitatea despre care vorbesc, ca țațele, cărțile de mass media.

Jurnalistul român e, nu-i așa, om al cetății și cetățean al patriei, iar el știe foarte bine – mai bine decât alții, fiindcă e informat – cine trebuie să câștige, de ce și cum. El știe ce partid merită să aibă majoritatea și ce doctrină va genera prosperitate, pace și progres. Cunoaște ce s-a întâmplat de au pierdut unii și cum au ajuns inamicii lor la bucate. De ce va fi rău și nu va fi, ați ghicit, bine. După primul paragraf îți dai seama dacă un jurnalist e… dreptaci sau stângaci. Poate că așa-i firesc, să nu te mai ții departe de o doctrină sau alta și să te implici. Să nu mai fie secret cu cine votezi și să spui la toată lumea cum pui tu ștampila. De ziarist-cetățean. Păi și la americani e la fel, nu? Scrie sub capul ziarului care și cu cine.

Așa că m-am tot rotit în jurul computerului ca să găsesc un subiect din afara politicii. Și cum mă învârteam, cum în cap mi se centrifugau fel de fel de idei de alianțe post-electorale și de coaliții, iar apoi am început să văd surprize la parlamentare, cozi uriașe la DNA (tot zicea un hâtru că localele sunt, de fapt, preselecția pentru DNA), investiții străine cu nemiluita, parcări subternane, autostrăzi, politicieni care își donau averile spitalelor de copii, demisii de onoare și alte grozăvii. Și m-am oprit din rotire. M-am uitat pe fereastră, într-o carte, pe pereți, la ceas, în palmă, dar orice aș fi făcut, tot la politică mă gândeam. Era aceeași senzație pe care o am, uneori, când mă rog și când îmi vin în minte fel de gânduri, de secvențe, de flash-uri, de priorități care nu au nimic de a face cu cele sfinte. Atunci îmi fac cruce și zic: Ptiu, drace! Fugi d-aci! Zic și acu’: Ptiu, politico! Fugi d-aci!

LĂSAȚI UN MESAJ