,,Fruncea”, dar mai ales sufletul Orașului!

261
Adrian Marcu
Adrian Marcu

Se spune despre un oraș, despre o regiune în general, că sunt prețuite şi atrăgătoare pentru cei care le privesc de la distanță, doar atunci când pomenitele așezări sunt iubite si respectate cu adevărat de către propriii locuitori.

Pentru că, altfel, e greu de crezut că poți deveni un soi de model în ochii celorlalți, câtă vreme tu, ca persoană, sau, extinzând sfera comparației, ca și comunitate, nu ții prea mult să-ți respecți blazonul şi valorile etice şi morale minimale,  în intimitatea cărora se presupune că te-ai format în timp.

Aflat, cu ani în urmă, într-unul dintre cele mai şic orașe ale acestei lumi, şi întrebându-i pe localnici cum se face că orașul lor este atât de fermecător si de prielnic ideii de locuire calmă şi prietenoasă, răspunsul a venit simplu și pilduitor: „pentru că e un oraş pe care noi, cu toții, îl iubim și, astfel, și el ne răsplătește cum se cuvine”. Nu sunt deloc vorbe mari şi meșteșugite în sens publicitar, chiar dacă orașul cu pricina este vizitat de o mulțime de turiști de pretutindeni, ci, în esență, este vorba de ceva tangibil și aflat la îndemâna noastră, a tuturor, și anume de puțină afecțiune și de tandrețe în relația cu locul, cu spațiul unde ne trăim, până la urmă, mai toată viața.

Așa și cu Banatul acesta, cel de toate zilele și nopțile, ar trebui să stea lucrurile. Mă refer la relația dintre noi – locuitorii săi adesea nerecunoscători și făloși fără justă și chibzuită măsură –  cu, în  fond, regiunea cea mai bogată și mai atașată de valorile occidentale din această țară. Și la mijloc nu e vorba de alte cuvinte mari, ci, pur și simplu, de realitatea fizică a proximității cu frontiera vestică a României, care ne-a ajutat să fim, mai mereu, cu un pas înaintea celorlalți.

Însă, din fericire, la mijloc este mult mai mult decât această constatare. Şi mai este vorba de Timișoara, orașul din câmpie vrăjit, la propriu, de strunele și lirica răvășitoare ale celor două trupe de muzică fără pereche, precum Phoenix și Pro Musica.

Această Timișoară, veche si deopotrivă tânără, care continuă să fie, iertați-mi subiectivismul – dar mă îndoiesc să fie vorba doar de așa ceva – probabil cel mai fermecător și mai rafinat oraș al României. Timișoara, cu piețele și clădirile ei majestuoase și, da, cu multe, prea multe dintre ele scorojite și neîngrijite, cu circulația şi aglomerația ei sufocante și, prin urmare, stânjenitoare pentru ideea de standard civilizat de viață, rămâne un reper pentru mulți dintre locuitorii acestei țări.

Timișoara, cu așa-zișii ei lideri politici de ieri și de azi, aproape invizibili și, vai, atât de neputincioși în relația cu noi, cei care i-am așezat acolo într-un mod adesea atât de neinspirat, a fost și va rămâne, înainte de toate, un oraș pentru toate anotimpurile.

De aceea, poate că nu ar strica din partea noastră, a bănăţenilor, nativi sau adoptați pe aceste meleaguri, n-are importanță, să ne prețuim infinit mai mult locul în care ne trăim viețile. Banatul, Timișoara și, desigur, România, dar mai ales noi toți am avea enorm de câștigat de pe urma acestei  „afaceri amoroase!”.

2 COMENTARII

  1. Frumos scris. Deocamdata dragostea asta nu e reciproca, vine doar din partea Timisoarei. Ne-a primit pe toti cu bratele deschise si accepta cu demnitate injuraturile groase ale locuitorilor si siluirea de zi cu zi a celor care o conduc. S-a facut un studiu acum cativa ani la Facultatea de Sociologie de la Univ. de Vest conform caruia doar 3% dintre actualii locuitori ai Timisoarei mai au bunicii nascuti aici. Spune si asta multe despre atasamentul fata de oras si identitate. Suntem din ce in ce mai multi locuitori ai orasului si din ce in ce mai putin timisoreni.

  2. Excelent articol! Ca timișoreancă din naștere, îmi iubesc cu devotament total urbea natală, toată România. Nu preget, niciodată, a repeta că forma cea mai abjectă de rasism este aceea în chiar interiorul propriei etnii. Motiv din care nu accept mișeliile separatiste, fiindcă au trăznitor iz de trădare de neam și patrie. Jalnic este când cineva nu-și iubește și respectă locul nașterii, țara, nu-i mulțumește Proniei pentru darul suprem de a fi decis unde, când și din ce părinți să se nască. Categoric, Timișoara merită numai locuitori civilizați și generoși, edili inteligenți și dedicați total cauzei locuitorilor orașului. De câțiva ani, nu este așa, din nefericire. A nimici parcuri în chiar Orașul parcurilor este absurd, însă ne-am ales fără scuarul din Piața Libertății și din Piața Bălcescu-Lahova, cu lucrări de proastă calitate în centrul civic; cu monumente de gust îndoielnic și altele distruse; cu minibuse electrice și vaporașe nefuncționale; ba era cât pe-aci să ne trezim cu fântâni măcănitoare și lumini psihedelice în Bega (deși firmele străine și românești serioase au explicat – pe bani mulți – că așa ceva nu se face nicăieri în lume în ape curgătoare); vedem că realități culturale culturale majore (cu tradiție de peste 25 de ani, mă refer la seratele DANTE ALIGHIERI, bunăoară) nu sunt luate în calcul, tocmai fiindcă întăresc puntea cu Urbea Eternă, subliniind originea și permanența noastră dacoromană. Să fie o întâmplare că nu s-au marcat cei 750 de ani de atestare documentară a Timișoarei ori că Muzeul de Istorie din Castel este închis de mulți ani etc.? Despre aerul poluat, lipsa de igienă din spațiile publice, despre penuria de parcări să ne facem că nu există? După Pălmișoara am devenit și Semaforișoara… Lista este mult mai lungă, din nefericire!

Dă-i un răspuns lui Cristi Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.