Europa Christiana sau cât creștinism mai ,,produce” Civilizația Euro-Atlantică, astăzi!

175

Perioada sărbătorilor de iarnă, cu nopți lungi și friguroase, dar cu multe beculețe, readuce în discuție relația noastră, a fiecăruia în parte, dar și ca societate, cu valorile sacre, cu lumea principiilor, a pildelor și învățăturilor. De regulă, le ținem frumos ambalate pe undeva prin bibliotecă, pe noptieră sau în rezerva de citate care dau bine în discuțiile cu pretenții. Apoi ne revoltăm, ne lamentăm, ignorăm, declamăm și uităm la loc. Dacă statul e laic, ce putem spune despre societate, mai cu seamă acum, în epoca marilor migrații și amalgamări culturale? Avem un îndrumar care să indice cum ar trebui să fie viața de fiecare zi a unei societăți eterogene în continuă reconfigurare și criză? Avem vreo linie de orizont sau ne mișcăm brownian, improvizând mai inspirat sau mai puțin coerent?

Libertatea de circulație a persoanelor a facilitat întâlnirea culturilor, dialogul lor, după puterea fiecăruia dintre noi, și a adus pe neașteptate căderea numeroaselor mituri care se adăpostiseră printre spaimele noastre, reconfigurarea definițiilor despre Celălalt, despre vestici, estici, despre noi înșine. Cine suntem, cum am ajuns, ce putem repara, ce nu vrem să mai reparăm și, mai cu seamă, cum relaționăm și cu cine?

Oficial, Europa este o comunitate creștină cu largi deschideri spre alte confesiuni, seculară în materia gestiunii treburilor publice, prea înțelegătoare cu cei ce o contestă și, probabil, tot mai puțin capabilă să se protejeze cultural într-un mediu al inflației ofertelor ideologice sau comportamentale. Numeroase biserici de pe continent stau sub apăsarea prafului fizic și atitudinal, fără a mai oficia serviciul religios sau, mai ales, fără a mai reprezenta centrul lumii pentru comunitatea care locuiește vecinătatea imediată. Sunt prea multe astfel de lăcașuri? Este, fiecare, purtător a unui simbol care își va fi pierdut deja puterea de inserție în mentalul colectiv? Este cumva o problemă de comunicare cu slujitorii acestora? Până la urmă, fiecare biserică a fost ridicată spre a celebra sau marca un eveniment, o personalitate, o etapă a devenirii culturale. Mai fac acestea parte din definiția celor de azi? Unele biserici au fost transformate în muzee, săli de concerte sau chiar au fost oferite uzului profan. Să fie (doar) o criză a sentimentului religios? Să fie vina cuiva?

Recenta venire a unui mare număr de musulmani pe teritoriul Uniunii Europene a adăugat și întrebări (retorice) cu privire la celebra ciocnire a civilizațiilor și a (ne) putinței dialogului transcultural articulată tocmai pe disensiunile între premisele de ordin religios care par că susțin societățile de astăzi. Modificarea formulelor de adresare spre a le face mai incluzive stărnește revoltă, dar fără a propune soluții; a transforma urarea Crăciun fericit! în neutrul Sărbători fericitepare a echivala în ochii multora cu un rapt cultural, dar nu îi încurajează a merge mai departe, spre a identifica motivele sau a formula o strategie clară de răspuns. Faptul că târgurile de Crăciun sunt, de regulă, mai populate decât locurile de închinare nu deranjează în egală măsură! Kitsch-urile de pe tarabe nu intrigă, ideea însăși de tarabă nu determină creștinii să le răstoarne simbolic din viața lor, luminile beculețelor și artificiilor nu stârnesc atâta deranj cât expresiile — clișee și ele — care populează comunicarea de azi.

Dincolo de o confesiune au alta, solstițiul de iarnă reprezintă punctul de maximă extensie a nopții și, respectiv, momentul în care ziua începe să crească. Este, cosmic, momentul în care lumina (cea naturală!) revine în viețile noastre cu putere din ce în ce mai mare. Ziua de 21 decembrie va constitui acest punct de inflexiune, în care natura însăși ne va transmite mesajul Învierii sale. Hanukha se încheie exact în 20 decembrie, anticipând totul cu lumânările aprinse. Dar Europa se apropie de Ajunul Crăciunului și își afișează cu obstinație mărită artificialitatea sărbătorescului, a bucuriilor, a vieții publice, cel puțin! Atunci când, acestei atitudini i se atașează și discursuri despre sentimentele creștinești și mimata pioșenie în vecinătatea tuturor simbolurilor opulenței, spectacolul e deplin! Nu bogăția are nevoie de revenirea luminii, ci omul din noi, fărâma de umanitate în care s-a pus strop de divin, sâmburele cosmic în virtutea căruia suntem pe aici, prin lume…

Secularizarea în Europa 

Societatea europeană a parcurs, fără îndoială, perioade întunecate, tulburi, marcate de crimă și suferință, finaluri de paradigme și multiple redefiniri identitare, o istorie faptică stranie, dar și una convulsivă în materia înțelegerii lumii din jurul său. Secole de intervenție continuă și brutală a bisericii în spațiul politic și social au lăsat urme adânci în mentalul colectiv creând o puternică nevoie de separare și precizare de competențe. Pe măsură ce biserica definea și controla tot mai mult din viața socială, Europa și-a găsit protecție în raționalism și laicitate! Cu cât interpretarea lumii trebuia să devină/să rămână apajul exclusiv al clerului, cu atât rădăcinile filosofiilor precreștine și-au probat mai bine forța explicativă și capacitatea de a oferi o alternativă în care omul să aibă și el un rol, chiar dacă minor, un rost și o speranță. Identitatea și promisiunea unui viitor mai bun sunt, până la urmă, alimentele care țin spiritul nostru în viață, indiferent cum se definesc ele, pe cine au în centru și care este ierarhia țintelor de atins. A-i lua omului identitatea numai în vederea unor abstracte și prea îndepărtate împliniri, dificil de înțeles și asumat pentru majoritatea indivizilor, echivalează cu anularea acestora, cu scoaterea lor în afara poveștii. Și atunci, omul își configurează o lume alternativă, coborâtă în artefacte și narcisism, doar pentru a-și face viața suportabilă! Nu e o soluție pe fond, dar una fără de care marea majoritate a oamenilor ar rămâne fără oxigen!

Astăzi se argumentează plenar în favoarea Europei creștine, a creștinismului inerent spiritului de pe continent, istoriei și consangvinității cu această credință. Hiatus-ul care stă confortabil în asemenea aserțiuni este de fapt, răspunzător pentru modalitatea în care viețuim! Pe de-o parte, e adevărat că însăși ideea unei Europe unite a fost promovată de reprezentanții bisericilor creștine. Pe de alta, unitatea clamată este departe de a fi susținută, hrănită, păstrată ca atare. Să vedem de ce!

Șocul produs de Marea Schismă din 1064, separând catolicismul de ortodoxia creștină, a antrenat criza politică a Imperiului Roman și, în cele din urmă, divizarea acestuia. Nu spunem că Imperiul era unul creștin (!) în sensul teocrației, ci că ideea de separare a generat o reconfigurare a valorilor și relațiilor sociale. A acționat la nivel mental! Ceea ce a urmat în Europa occidentală a fost continua divizare a spațiului public, până la nivelul burgurilor și micro-regiunilor, respectiv al ideilor juridice, până acolo unde individul a reușit să vină să-și ia partea sa de drepturi. Ultimul mileniu a stat, acolo, sub semnul unei afirmări a specificului, a micilor diferențe, a particularului, în conflict tacit sau nu cu principiul Unului, al unicității și, prin efect, în răspăr cu ierarhia Unu/multiplu. 

Partea estică a continentului a stat sub apăsarea acestui Unu, pentru că biserica ortodoxă a stat alături, dacă nu în locul, statului politic, a lucrat — în pur spirit bizantin — în numele statului, contrazicând, prea adesea și prea virulent, particularul, specificul local, individul uman.Lunga supraviețuire a imperiilor politice, a autoritarismului și, respectiv, a bunului plac în relațiile inter-umane, toate acestea au subminat aura Unicității, legitimitatea ideii de unitate. Individul, localitatea, regiunea aveau ceva de spus și, treptat, au învățat să o spună prin separarea de facto de comandamentele centrului — spui ca ei și faci ca tine!

Consecințele acestor contestații nu au întârziat să apară, atât în viața publică, prin separarea politicului de religie, cât și în viața fiecărui individ. Vom spune câteva cuvinte despre fiecare!

Negarea (dominației) Unului a determinat nașterea națiunilor, a statelor naționale și, în numeroase cazuri, a bisericilor naționale. Acestea au convingerea că reprezintă totalitatea pe acel teritoriu și, de aici, pretențiile de suveranitate deplină (???), de neamestec, de drepturi. Deschiderea către unitate/Uniune (?) se face atunci când, și numai în măsura în care, efectele susțin frontierele auto-definite. Iar biserica (națională) a preluat din politic aceste frontiere, asumându-le și protejându-le chiar împotriva misiunii sale. Lipsa propensiunii către universal, către principii devine parte din discursul public, concentrând guvernarea (civilă sau religioasă — greu de spus, păstorirea….) concentrând totul pe un spațiu/timp concret configurat. 

Individul, la rândul său, vede închizându-se o nouă limită în drumul său spiritual, și atunci, instinctiv, caută altceva. Și aici vine la întâlnire limita internă a fiecăruia, capacitatea sa de înțelegere, asumare, educația, dar și tenacitatea. Unii, puțini, decid să-și continue ascensiunea împotriva piedicilor și definirilor profane, dar intră, astfel, în disonanță nu doar cu semenii lor mai puțin curajoși, dar și cu puterea instituțională. Pentru fețele bisericești, acești solitari devin oglinda în care nu au curaj să se privească; pentru puterea politică, negarea permanentă a premiselor acesteia, anume frontierele și amplitudinea auto-asumată a dominației dezirabile. Ei reprezintă elita culturală și, pentru aceștia, originile creștine ale ideii europene sunt de la sine înțelese. Doar că Europa nu este o persoană privată, ci un proiect de construit împreună cu ceilalți. 

Ce fac acești ceilalți, majoritatea celor ce locuiesc acest spațiu fizic și mental? În primul rând, au moștenit de la elite separarea religiosului de politic. E bine? E în contradicție cu principiilor creștinismului primordial? E în favoarea libertății sociale, a eliberării societățiide excesele controlului religios în viața de fiecare zi? Este o separare creatoare de drepturi? Este, ea, generatoarea unei ordini sociale capabile să se protejeze de excese? Ceea ce nu se ia în considerare în prea numeroasele eseuri de lamentare pe această temă este că secularizarea prevede doar separarea competențelor în guvernarea socială; luarea hotărârilor în fiecare domeniu în raport cu o nouă, rațională, alocare a puterilor. Amestecul acestora conduce la haos social și, de aici, înapoi, la autocrație sau chiar teocrație. Pentru cei mai puțin curajoși, nu contează prea mult, ei preferând un tătuc al poporului/popoarelor, un stat ca o familie mai mare, cu un protector în fruntea mesei! Dar credința fără sentimentul identității proprii, oricum va fi fiind ea definită, este abandonare de sine, cedare absolută, auto-anulare.

Camuflarea sacrului în profan?

De fapt, secularizarea nu separă omul de credință, ci oferă credinței spațiul optim de manifestare! Nu îl scoate pe Dumnezeu din viața noastră, ci doar limitează pretențiile și puterea intermediarilor care cred că lucrează în numele divinului! Acești interpuși au fost scoși din coaliția de guvernare; li s-a luat legitimitatea, spre a fi supuși acelorași reguli și obligații ca toți ceilalți! Egalitatea aceasta a tuturor în fața unui principiu este traumatizantă pentru cei ce monopolizau dialogul public, dar și pentru cei pe care i-au obișnuit să se creadă inexistenți și vulnerabili! Primii contestă, ceilalți se ascund, la propriu, în târguri, la tarabe, în mulțime. Nu știu să existe pentru că au fost dresați să nu existe! Iar dresorii, astăzi, fac lobby pentru recuperarea privilegiului de a conduce mulțimea. 

Și atunci, de ce sunt bisericile goale, și târgurile, pline? Pentru că spațiul fizic al bisericii era plin atunci când aceasta era parte a exercițiului puterii politice, avea autoritate asupra noastră, avea pârghii și libertatea de a sancționa! Prin secularizare, intermediarilor le-a rămas doar (???) datoria de a păstori cu conștiința efemerității lor și a limitelor cuvintelor folosite; clădirea bisericii devine muzeu al simbolurilor, speranțelor, evenimentelor, putând sau nu să ne reunească acolo. Dar oamenii au pierdut legătura dintre ei, cimentul social a fost înlăturat nu doar de vremuri, ci mai cu seamă de rănile pe care ni le-am provocat unii altora. Nu mai socializăm pentru că am pierdut încrederea unii în alții. Nu mai stăm în-credere, în credință socială, pentru că amintirile dor și rațiunea ne îndeamnă să ne protejăm. Fostul loc de întâlnire, biserica, nu ne mai cheamă, pentru că nu ne mai oferă promisiuni credibile. Nu a dispărut credința, dar am pierdut curajul de a o mai împărtăși cu ceilalți și ne refugiem, fiecare, în solitudinea noastră, fie manifestă pe străzile pline de lumini artificiale, prin târguri și petreceri publice, fie în solitudinea locuinței private sau doar în cea a cutiuței în care ne ascundem, fiecare, sentimentele. Europa a crescut în vecinătatea bisericilor creștine, dar a fost forțată să plece de acolo spre târguri, spre casă, spre sine însăși. Iar cei ce vin acum pe aici sunt, vai!, prea departe de a înțelege criza prin care trecem. Au propria durere pe care o aduc și nu știm, încă, în ce mod vom face față gâlcevei!

LĂSAȚI UN MESAJ