Eugenía. Vodă Eugenia

571

În sfârșit, nu se mai poartă „execuțiile în direct”. Mă enervau chiar și pe mine, nevinovatul în cele ce sunt și contează în acum, în imediat. Mă cicăleau ca talia înaltă a pantalonilor în anii optzeci. Care stăteau ca pe gard. Pe subponderabilitatea mea de-atunci. (Și de-acum.) Dar ce mă irita cel mai tare la acest gen de execuții nu era nicidecum lipsa de etică a comandantului plutonului. Ci efectul produs. Resuscitarea la postul vecin a executatului. Frankensteinizarea lui fulgerătoare și durabilă. Politică.

Moda s-a schimbat însă peste noapte. Noapte de primăvară capricioasă. Nerăbdătoare cu inerțiile noastre. Iar noua tendință a apărut, de data asta, de unde trebuie: din cultură, din cea înaltă (și profundă), prezentată cu vocea unei contabile de la stat, care tocmai citește La răscruce de vânturi în loc să meargă la ceai și se bucură singurică de Heathcliff, cum știe mai bine. Și nu, nu dintr-un moft pop, folk sau rock. Nu de pe scenă sau podium, din club sau discotecă. Ci direct dintr-un studio al televiziunii naționale. Unde Botezatu ei e Vodă: Eugenia Vodă, dacă nu Eugenía Profesioniștilor, ca să nu ne jucăm degeaba cu accentul.

Iar moda tocmai lansată, cu note de subsol și bibliografie, cum altfel, într-o emisiune de cultură, se numește „execuția înregistrată”. Sau execuția la montaj. Superioară celei în direct prin sadism și eficiență. Greu rezolvabilă, după declararea decesului, chiar și de imaginația soției lui Shelley. Fiindcă e făcută în laborator, cu meticulozitate, implicând specialiști și cumplit de multă voință. Mai grav, fiind o execuție matematică, dar nu teoretică, ci pur inginerească, are ca rezultat un prototip ce poate intra direct în producția de serie. E reproductibilă, în conformitate cu documentația tehnică. Păcatele veniale ale live-ul sunt astfel evitate. Ce ține de slăbiciunea omenească a executantului e corectat până în cele mai mici detalii. Acuratețea „execuției înregistrate” trece dincolo de lumesc. În puritatea unei științe defrișabile cu bisturiul cultural cel mai performant. Și premiat. Urmărit chiar și la țară, dar pe ascuns, când se culcă tot satul. Cu pătura-n geam, de teama prostimii din jur, la ora când elitele se recunosc, se-aleg. Oriunde-ar fi.

Și dacă tot vorbim de cultură și de știință, s-a început cu-nceputul. S-a invitat un profesionist la emisiunea Profesioniștii, a fost adus în starea de om și executat după metoda dosarului. Adică a înregistrării. La montaj, la legarea filelor cu șină metalică. Iar dosarul, biblioraftul a fost prezentat distinsului, selectului public format cu greu de-a lungul multor ani de educație nocturnă.

Dar rezultatul a fost monstruos tocmai pentru realizatoare. O teleastă care nu o dată a stors lacrimi invitaților, însă de dat pe sticlă, estetice: „lacrimi de sfinți”. Un om, jurnalist, coleg, așadar, de breaslă cu realizatoarea emisiunii, a fost adus în situație de criză cu metoda „las’ că știm noi!” și arătat fără pic de pudoare publicului. Da, publicului dorit de Vodă: cel cultivat. Iar Emilia Șercan n-a arătat deloc rău. Ba dimpotrivă. N-a fost „tare ca stânca”, luând în brațe nevinovăția, cum îi vedem zilnic făcând-o pe atleții baritonali ai luptei cu justiția — oricare ar fi ea, în afara — Doamne ferește! — a celei divine, adânc invocate pe toate căile de inocenții integrali ai momentului. Nu, a fost om și cu atât mai profesionist, pe deasupra, recunoscând compromisul (singurul) făcut în cariera ei jurnalistică. O recunoaștere pentru mileniul trei, dar cine știe ce secol, dacă o ținem așa cu profesioniștii. Și nu ne e rușine, în contrapartidă, de umbrela lui Voiculescu, atât timp cât rămânem rece, adică profesionist, sub ea, cum crede Cătălin Tolontan, partener de Profesioniștii cu „victima”. Și se înșală. Dar nu mai mult decât Eugenia Vodă. Pentru că ea, în plus, se minte. Și minte sub umbrela mare ca de terasă în Herăstrău a televiziunii de stat. Fără patroni, dar cu președinți-directori generali unși de guverne. După cum a bătut (bate?) inclusiv vântu’ (Vântu?).

Așadar, execuția jurnalistei care încearcă să lupte împotriva plagiatului academic, o boală a CV-ismului cantitativ — ca să mă exprim peltic, cu tot civismul meu retrograd — a „eu cum am putut?”-ului, a fost un jalnic plagiat. După lucrări de prea tristă amintire ca să ne mai trezim vreodată pentru o reluare a Profesioniștior.

LĂSAȚI UN MESAJ