Educația prin proteste şi modelul turcesc

242

Presa internă și cea internațională relatează despre protestele de seară din România în cuvinte ce au semnificații politice foarte dense. Relatările vorbesc despre o revoluție a luminii (generate de aprinderea a sute de mii de mici lanterne de telefon mobil), ca o reacție de deșteptare și iluminare a protestatarilor în fața faptelor camuflate ale guvernanților. Protestele acestor zile sunt privite chiar ca o nouă formă de învățare a esenței participării civice, din care au de învățat inclusiv occidentalii, ca să nu mai vorbim de țările din zona central și est-europeană, în care regimurile tind spre ideologii iliberale.

Dacă ar fi să indic prima și cea mai pregnantă trăsătură a protestelor din acestă primăvară românească începută timpuriu, aș spune fără ezitare că aceste proteste înseamnă învățare de norme cetățenești utile, înseamnă socializare politică accelerată, transfer de modernitate, adaptare la cetățenia europeană și, nu în ultimul rând, educație în sens larg, toate într-un singur fenomen social. Chiar sensul acestor proteste este generic, nu se limitează doar la activarea unui mecanism de presiune publică anti-guvernamentală, ci favorizează un transfer de noțiuni și valori politice între toți observatorii și participanții, între cei din piață sau cei care doar se informează din presă despre proteste.

Sigur, ar fi interesant și necesar să explicăm aceste noțiuni și valori politice, ele merg de la libertatea de exprimare și până la încrederea în normele de drept, dar cuprind și demontarea discriminărilor de tot felul, ba chiar și înțelegerea egalității de șanse ori a multiculturalismului. S-ar putea scrie un studiu întreg despre platforma de idei politice diseminate prin aceste proteste.

Cred însă că este mult mai practic să înțelegem unde a ajuns o lume politică în care valorile și noțiunile pe care le susțin astăzi protestatarii de la noi nu mai pot fi susținute prin cunoscutele mișcări sociale, o lume în care mistificările și teoriile conspiraționiste au ajuns să debalanseze orice reguli ale politicii transparente, o lume a violenței și modelului patriarhal, al liderului unic și salvator, noul sultan al Turciei. Exemplul Turciei politice de azi poate să fie cea mai bună demonstrație despre cum ajunge o societate la marginea democrației, suprimând vocile libere.

În Turcia de azi vedem zi de zi cum cetățenii unei țări importante pentru blocul NATO, până de curând candidată pentru admiterea în UE, cei care protestau și ei acum câțiva ani în piața Taksim, au fost reduși la tăcere și se află într-o condiție de prizonieri ai unei țări în permanentă stare de urgență, impusă de un regim care a transformat teoria conspirației și a loviturii de stat în ideologie oficială a noului sultanism nedemocratic. E țara în care au fost arestați mii de militari și polițiști, au fost dați afară judecători și profesori, au fost epurați mii de funcționari publici, și toate acestea în doar câteva luni, imediat după așa-zisa lovitură de stat din 15 iulie 2016. Sub pretextul reprimării mișcărilor ilegaliste care au sprijinit tentativa de lovitură de stat, regimul lui Erdogan a interzis practic manifestările publice și a intimidat în crescendo majoritatea vocilor contestatare. De la liderul kemalist de acum cinsprezece ani (profilul kemalist este provenit, ca termen, din modelul politic al întemeietorului statului modern laic turc, Mustafa Kemal Ataturk), Erdogan este astăzi liderul hegemonic care a reintrodus religia în multe dintre jaloanele funcționării statului. Mai mult chiar, regimul său promovează de curând chiar și o așa-zisă reformă în educație, un adevărat revizionism religios în instituțiile școlare. Conform Politico.com, noua curriculă este încărcată de conținut religios și de evocarea rolului glorios al lui Erdogan. Susținătorii secularismului au fost de-a dreptul înfuriați de aportul de ideologie conservator-religioasă în educație, cu accent pe naționalism și pe spiritul turc sunit. Unde mai sunt vocile protestatare din Piața Taksim? Se pare că au fost reduse la tăcere de regimul anti-occidental radical al lui Erdogan.

Într-un articol recent scris pentru The New Yorker, scriitoarea turcă Elif Shafak face trimitere la sultanismul regimului Erdogan, invocând fenomenul tăcerii scriitorilor. Chiar și ei, scriitorii, își caută soluții de evitare în fața interdicției de a vorbi deschis împotriva regimului, atât de departe de civilizația politică modernă a ajuns regimul Erdogan:

„Scriitorii din zone geografice vulnerabile sunt obligați să scrie și să vorbească despre politică ca niciodată înainte. În fiecare zi ne confruntăm cu provocarea de a căuta un echilibru între banal și sublim, între vocea „interioară” și cea „exterioară”. În fiecare zi ne confruntăm cu provocarea de a ne apăra nuanțele într-o cultură a generalizărilor brute, de a construi punți de empatie prin care să apropiem părți ale societății ce sunt stârnite unele împotriva altora, de parcă ar fi într-un joc de teatru aflat în mâinile demagogilor populişti. Dar toate acestea fac parte dintr-o tendinţă mult mai mare. Valuri de naționalism, izolaționism și tribalism au lovit și malurile țărilor europene, ajungând până în SUA.”

Vrem să ne îndreptăm spre un astfel de regim?

Dacă nu vrem un regim autoritar, atunci să învățăm din lecțiile protestelor primăverii românești. Protestele înseamnă educație.

LĂSAȚI UN MESAJ