După Sân Petru lupilor, vine vremea peţitului

78

S-au terminat sărbătorile de iarnă și, pentru calendarul sărbătorilor tradiționale începe, la prima vedere, o perioadă mai puțin spectaculoasă. Până la Sfintele Paști, nici o manifestare majoră nu pare să strălumineze traiul cotidian nesacru al țăranului român.

Și totuși, această perioadă este una de bucurie și, mai ales, de „pregătire” a viitorului. De veselire, deoarece de la Sfântul Ion și până la începutul Postului Mare „sunt slobode” nunțile, botezurile, și toate manifestările sociale de bucurie, altfel oprite în post. Calendarul popular începe să socotească de la data de 15 ianuarie (moment în care se celebra Sân Petru de iarnă sau Sân Petru lupilor) zilele care au mai rămas din iarnă, de acum începând partea a doua a acestui anotimp, greu și pentru oameni, și pentru întreaga fire.

Așadar, acum se pot face, din nou, nunțile. Numai că firescul vremii lor nu este acum, în spațiul românesc tradițional, ci toamna, atunci când se coc roadele, când se face vinul și când se aleg turmele. Dar, pentru că ne aflăm la început de an, sunt permise și chiar „recomandate” „previziunile” referitoare la măritiș. Norocul viitoarei mirese depinde și de comportamentul din acest interval de timp. Astfel, fata ce mănâncă pe prag nu se va mărita. Pragul casei pare a fi un hotar și în privința norocului familial, căci cine dă ceva împrumut peste pragul casei va fi văduvit de noroc o viață întreagă.

Așa se face că în Câșlegile de iarnă se stabilește, în mediul rural, data nunților, se merge în pețit, se orânduiește felul și cantitatea bucatelor (în general „rețetarul nunților” fiind unul destul de rigid odinioară, nepermițând o prea mare fantezie culinară), se hotărăște cine va cânta la nuntă. Era acesta un răstimp important, căci fetele de măritat îl așteptau cu sufletul la gură, bucurându-se de venirea sa, dar și temându-se de el. O primă spaimă se referea la eventualitatea (catastrofală, în trecut) de a rămâne nemăritate și „de a le trece vremea”, rămânând fete bătrâne: Trec Câșlegile pustii / Aștept, staroste, să vii, / Și-l aștept, mamă, pe-al meu / Doar m-oi mărita și eu. / Va veni de undeva / Și m-oi mărita cândva. Teama provine și din posibilitatea, profund nedorită, de a „nu intra în gura satului” și a fi astfel pedepsită pentru rele comportamente.

La începutul Postului Mare (moment numit Zăpostit în Sudul Banatului) avea loc, în satul tradițional românesc, o serie de evenimente: jocuri de măști, manifestări carnavalești, burlești etc. În cadrul acestora, un loc bine determinat îl avea ceea ce se numea Strigarea peste sat. Flăcăii din ceata de „mascați” se adunau în mijlocul satului și redau, pentru săteni, cele ce aflaseră (rău) despre unii și despre alții, dar mai ales despre fetele de măritat. Era, ca să spunem așa, „facebook-ul” de odinioară.

Tot pe la mijlocul lunii ianuarie erau celebrați Circovii de iarnă, divinități ancestrale, menite să apere oamenii de intemperiile acestei perioade: viscole, ninsori abundente, vânturi puternice etc. În această zi femeile nu aveau voie să țese, să coase ori să spele rufe, căci vor fi atras astfel mânia Sfântului Petru de Iarnă; un alt exemplu, așadar, de „îmbinare” a credințelor străvechi cu cele creștine.

Gheorghe SECHEȘAN

LĂSAȚI UN MESAJ