„Dormeam enorm, ca să nu mă gîndesc la situaţia mea”. Interviu cu scriitorul Cătălin Lazurca

387

Robert Şerban: Eşti unul dintre cei arestaţi în decembrie 1989. N-ai transformat „subiectul” în literatură. Nu ştiu nici dacă ai povestit în scris cum şi ce s-a întâmplat atunci, dar te rog să o faci acum.

Cătălin Lazurca: N-am transformat, într-adevăr, experienţa mea, hm, revoluţionară, în literatură. Dar nu e ca şi cum aş avea publicate deja zece cărţi, plus un volum de memorialistică. Fiindcă atunci, da, ar fi fost cu adevărat surprinzătoare discreţia asupra acestui episod de viaţă. De fapt, am povestit la un moment dat în scris câte ceva din ce mi s-a întîmplat între 18 şi 22 decembrie, am făcut-o sub pseudonim, în 90, în revista liceului la care învăţam: a fost prima utilizare a semnăturii-personajului Adrian Viorescu. Mi-ar plăcea să regăsesc textul acela, dar nu mă străduiesc prea tare să-l caut. Nu-mi dau seama prea bine de ce, fiindcă trebuie că, fiind scris la doar câteva luni distanţă, e o relatare fundamentată pe o memorie proaspătă.

Acum, dacă ar fi să povestesc, mi-e un pic teamă că aş suprapune peste faptele brute trăite la 16 ani toate interpretările şi, cine ştie, denaturările pe care informarea, lecturile dar şi patosul postdecembrist le-au adăugat amintirii. Ca să dau un prim exemplu.

catalin-lazurca-2

În celula în care am stat la Popa Şapcă intrau din când în când, însoţiţi de gardieni, nişte tipi cu căciuli trase peste ochi şi cu fulare acoperindu-le obrazul – nu existau cagule pe vremea aia. Aceşti mascaţi treceau printre arestaţii înşiruiţi şi arătau pe câte unul-doi-trei cu degetul. Cei indicaţi astfel erau scoşi din celulă şi nu se mai întorceau. Adăugaţi acestei sinistre selecţii faptul că, din când în când, răzbăteau până la noi rafale de armă, probabil trase în oraş. Cum nu multora dintre noi, cei arestaţi, le mai fusese dat până atunci  să audă o armă automată răsunând pe străzi, ne închipuiam că cei scoşi din celulă sunt duşi în curtea închisorii, puşi la zid şi împuşcaţi. Gardienii, aflaţi în culmea puterii lor de mici slujbaşi, stimulau această groază, ameninţându-ne din când în când că ne împuşcă pe toţi. Pe urmă, în timpul sesiunilor de privit televizorul de după eliberare, am văzut şi eu cadavrele din Cimitirul săracilor. Nu mi-a trebuit mult ca să fac legătura dintre colegii de celulă „dispăruţi” şi acele cadavre mutilate.

Ce vreau să spun e că luciditatea şi memoria nepatetizantă pot fi viciate de nebuloasa de evenimente şi informaţii postdecembriste. Un alt exemplu: amintirea faptului că am auzit strigându-se pe străzi, în noaptea de 20 spre 21 decembrie, după eliberarea din Popa Şapcă, „Jos comunismul!” e şubrezită de toate teoriile care susţin că, până prin ianuarie 90, nu s-ar fi strigat decât „Jos Ceauşescu!”.

Am, desigur, în minte, şi chestii certe. Prima ar fi tratamentul violent. Dar şi aici ar fi de introdus o nuanţă, aceea că, dincolo de faptul că am încasat cea mai grozavă bătaie din viaţa mea, am fost totuşi, faţă de alţi arestaţi, un privilegiat. Îmi aduc aminte de un bărbat bătut atât de violent că făcuse pe el, chestie care, în absenţa unor facilităţi igienice şi a supraaglomerării din celulă, era foarte deranjantă. Un altul a fost bătut, sub ochii mei, în arestul garnizoanei – din Piaţa Libertăţii –, pînă la leşin. Eu am avut, într-un fel, noroc. Una din primele lovituri încasate a fost un bocanc soldăţesc în figură. Nu mai avusesem până atunci nasul spart şi, de parcă nasul meu aşteptase 16 ani acest moment, m-am umplut de sânge din cap până-n picioare. Faţa tumefiată şi hainele pline de sânge m-au scutit, poate, de un tratament încă şi mai dur. N-am mai avut parte decât de o corecţie din partea unui soldat în termen care, lovindu-mă cu patul armei, mă înjura că „De ce faci, mă, Aradul de râs!”.

Odată predaţi de armată, miliţienii de la Popa Şapcă s-au dovedit mai blînzi. A existat un moment de groază, de trecere printr-un soi de culoar de uniforme înşirate de o parte şi de alta, dar am scăpat cu doar câteva scatoalce. Apoi, după încarcerare, a fost mult mai bine. Sinistru era doar faptul că, fiind minor, ar fi trebuit să fiu eliberat repede, aşa cum se întâmplase cu alţi 5-6 elevi arestaţi. Procedura cerea însă ca minorul să fie predat unui custode trimis de şcoala la care învăţa. Cum eu eram elev la un liceu arădean, nu s-a prezentat nimeni să mă ia în grijă. Nu ştiu de ce: n-or fi fost anunţaţi? Sau celor anunţaţi li s-a părut prea riscant să vină la Timişoara să ridice un arestat? Pe urmă, rămas singurul minor din celulă, au existat mai multe încercări de a fi eliberat. La apelurile repetate eram de fiecare dată descoperit ca minor, iar lucrul acesta, în mod straniu, producea disconfort gardienilor. Aşa că eram scos din celulă, condus pe coridoare, trecut de o mulţime de uşi şi de porţi, ajungând până la urmă într-un birou (cameră? gheretă?) din faţa porţii de ieşire. Acolo se descoperea de fiecare dată că, fiind arestat de armată, buletinul nu fusese predat odată cu arestatul. Era o chestie foarte importantă pentru ei: să plec de acolo cu actele în regulă. Aşa că eram întors în celulă. Nu cred că era ceva deliberat, dar pentru mine a funcţionat ca o tortură psihică.

catalin-lazurca-3

Totuşi, faţă de ceea ce trăiau părinţii mei, care mă căutau înnebuniţi prin Timişoara, fără să li se ofere niciun fel de informaţie – gândindu-se chiar, la un moment dat, c-aş fi mort –, eu eram bine. Dormeam enorm, ca să nu mă gîndesc la situaţia mea. Nu ştiu cum de reuşeam, cred că e un mecanism de apărare. Plus că, dormind, nu sufeream de foame, fiindcă mîncarea era puţină şi foarte proastă. Iar trei zile şi aproape trei nopţi de arest înseamnă destul de mult. Îmi aduc aminte însă că, la un moment dat, am mâncat pâine cu magiun şi chiar un pic dintr-o conservă de peşte. Ne fusese vârâtă în celulă o singură farfurie cu aceste delicatese, în prima seară. Iar un recidivist – arestat însă în context revoluţionar, şef de celulă acum, a împărţit comoara minorilor încă ne-eliberaţi. E unul dintre cele mai frumoase gesturi la care mi-a fost dat să asist. De altfel, cred că, pentru celula noastră, a fost un mare noroc să avem un astfel de şef. Ne-a învăţat cum să stăm la apel – înşiraţi cu faţa la perete, ne-a cuplat în paturi –, eu am dormit cu un student la chimie care fredona Lambada, a iniţiat traficul salvator de ţigări – fiindcă începuseră unii să fumeze scame de pătură. (A obţinut o dată, două pachete de Carpaţi fără în schimbul unei curele late, cu cataramă metalică masivă, de la unul din încarceraţii de drept comun – noi eram politici! – care împărţea mîncarea).

Cam asta ar fi. N-aş povesti mai mult, devin atent la frază şi, mi-e teamă, încep să literaturizez. Aş păstra brutul, ca să zic aşa. De pildă, aş vrea să recuperez declaraţia dată procurorului care încerca să mă convingă să declar că sângele de pe haine şi rănile se datorau faptului că m-aş fi „împiedicat pe scări”. Ţin minte foarte clar că i-am spus că am fost bătut. Dar oare am şi scris aşa în declaraţie?

catalin-lazurca-4

R.Ş.: Ai avut vreodată sentimentul că ai ieşit degeaba în stradă, riscându-ţi viaţa?

C.L.: Nu, niciodată. Şi nici nu-i înţeleg pe cei care afirmă asta. Zic de cei îndreptăţiţi s-o facă, pentru că mulţi deplâng idealuri trădate pe care nu le-au apărat cu adevărat niciodată. Nu c-aş fi eu vreo figură eroică. Eu m-am pomenit în Timişoara de abia în 18 decembrie, ce fusese mai rău trecuse. Totuşi, am plecat în 18, din Arad la Timişoara, ştiind că în 17 se întâmplase ceva îngrozitor. Ceva despre care, iarăşi spun, nu aveam prea multe date. Dar am vrut, cumva, să respir un pic de aer de libertate, pentru că, dacă nişte oameni fuseseră în stare să rişte şi să se revolte, însemna că exista o şansă de libertate. Retrospectiv privind, nu mi-am riscat viaţa. Un ofiţer mi-a pus la un moment dat pistolul la ceafă, cam fără convigere cred eu, după cum cu prudenţă şi-au descărcat încărcătoarele soldaţii înainte de momentul arestării din parcarea hotelului Timişoara. Experienţa mea revoluţionară, ca şi aventura penitenciară, au fost, în cazul meu, destul de soft. Dar aerul de libertate respirat atunci a fost foarte tare, purificator. De aceea, nu m-am îndoit niciodată de rostul participării mele la Revoluţie. Cu atât mai puţin de cel al altora, mult mai greu încercaţi decît mine.

R.Ş.: Le-ai vorbit propriilor copii despre revoluţie ori aştepţi să mai crească?

catalin-lazurca-1C.L.: Sigur că le-am vorbit. Am mare grijă să dezvolt în fetele mele civismul şi, pe cât se poate, cultura politică. La început, la primele relatări despre „vremea lui Ceauşescu”, erau mici, aveau cam 4 ani cea mică, 6 cea mare, şi s-au arătat fascinate. Erau poveşti stranii, cumva frisonante, în care, pe măsură ce înţelegeau mai mult, puteau intra în detalii. Episodul arestării nu e însă pentru ele mult mai important decât alte relatări despre acea perioadă. Relatări susţinute nu doar de talentul meu de povestitor, cât o fi şi dacă o fi, ci şi de imagini atrăgătoare: fetele mele au văzut şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, şi A fost sau n-a fost, şi Amintiri din epoca de aur. Le-a fost cu folos, le-a şi plăcut. Suntem acum la faza în care le explic diferenţele şi asemănările dintre cele două extreme – dreaptă şi stângă. Fiindcă, spre deosebire de copilăria mea, în care, în jocurile de-a războiul presupuneau o armată de nemţi, imaginarul lor nu conţine clişee formate de filme ruseşti, franţuzeşti sau americane de război.

LĂSAȚI UN MESAJ