Doi aventurieri bănăţeni, cu Dacia 1.300 prin Africa Sahariană

2228

Să străbați peste 7.000 de kilometri, pe un drum transcontinental, prin deșertul saharian și pe drumurile Africii, cu o Dacie 1.300 din 1982 ar părea ideea unui lunatic. Doar aparent, însă, pentru că o asemenea aventură, cu o mașină mai veche de 30 de ani, are, dincolo de realele dificultăți, un farmec incontestabil. Sigur că lucrurile sunt mai pragmatice dar ulterior, o asemenea aventură poate sta în panoplia marilor îndrăzneli umane.

Doi caransebeșeni – Dan Paici și mai tânărul Ștefan Andronache – s-au încumetat să facă acest drum de peste 7.000 de kilometri, pornind de la Budapesta, într-un raliu asemănător cu defunctul Paris – Dakkar, la categoria mașini mai vechi de 30 de ani. De fapt, raliul organizat de unguri  – Budapesta – Bamako (capitala statului african Mali) – s-a și desfășurat pe o parte din traseul acestui vestit raliu. Dan Paici (61 de ani) nu e la prima ispravă de acest gen, el întreprinzând de-a lungul ultimilor ani mai multe călătorii de aventură în Nepal, cu caiacul pe Dunăre și alte asemenea confruntări cu limitele umane. Ștefan Andronache (32 de ani), specializat pe fotografie și pe web design, a luat parte pentru prima oară la un asemenea raliu.

„Mașina ne-a dăruit-o o doamnă din Reșița, Georgeta Havrileț, povestește Dan Paici despre aventura pornită în februarie 2016, de la Budapesta. Voia să o dea la Rabla. Am luat Dacia din 1982, am vopsit-o, am schimbat tot ce se putea schimba la ea, pentru că ne aștepta un drum lung și greu, am luat piese de rezervă, chiar și un carburator în plus. Mașina nu mai fusese folosită de vreo câțiva ani, evident că nu dispunea de niciun fel de tehnologie modernă, nici climă sau ABS, nimic de acest gen. Am cărat cu noi inclusiv cauciucuri de iarnă, pentru că ne-am temut să nu avem probleme în Europa, din acest punct de vedere. În plus, echipament de dormit, de călătorie, corturi. Și, cu toate că am schimbat tot ce se putea, în Spania ne-a lăsat un rulment pe spate, care s-a sudat practic, în urma încălzirii excesive. Am rămas astfel un pic în urmă, căutând un rulment echivalent. Ne-a ajutat un marocan dar tot cu dalta și ciocanul l-am desfăcut, pentru a-l înlocui. Marea problemă însă era că nu aveam tabelul cu echivalențe la rulmenți, pentru R 12, Renault 12, așa cum se numea Dacia 1.300 în țările europene. Ne-am descurcat până la urmă, dar am mai avut o problemă, când am schimbat carburatorul, în Maroc. Am uitat să pun returul și mașina a luat foc. Noroc cu câțiva oameni ai locului și cu veșmintele lor tradiționale, cu care au stins repede flăcările.”

La raliu au mai participat unguri, letoni, estonieni, sârbi, tot cu mașini vechi. E drept, echipajul sârb avea un Mercedes dar tot de peste 30 de ani. „O vechitură mai de calitate decât a noastră, glumește Dan Paici, dar a fost și un Trabant și alte asemenea vehicule bătrâne.”

„Cine a avut Dacia știe că aveai probleme cu ele și aici, în România. Un asemenea traseu ca al nostru forțează incomparabil mai mult mașina. Și totuși, am ajuns cu ea întreagă în Bamako, acolo unde am donat-o și ne-am întors cu avionul, relatează Dan Paici. Am mers și pe autostrăzi, unde, la 120 de km pe oră, ne spuneam unul-altuia, să o lăsăm mai moale. Am avut și niște numere de urgență, unul pentru probleme tehnice și unul medical. În Spania, când ni s-a spart rulmentul, am încercat să sunăm noaptea dar nu a răspuns nimeni. Ne-am descurcat, așa cum spuneam, prin forțe proprii. ”

„Oricum, am pierdut aproape 24 de ore cu acel rulment, spune și Ștefan Andronache. Pentru că cel adus inițial nu era cel bun. Noi primisem recomandarea să păstrăm o oarecare apropiere de două-trei mașini participante la raliu, mai ales în Africa. Cert e că nu s-a întâmplat asta, pentru că întârziasem prea mult. Iar când am ajuns în portul de unde trebuia să ne îmbarcăm spre Maroc, deja timpul avea alte valori. Am întrebat la ce oră plecăm și nimeni nu a putut să ne răspundă exact. Vom pleca, la un moment dat, ni s-a spus. Așa că nu am plecat în acea seară, ci abia a doua zi, pe la 11.”

În Mauritania, următorul stat traversat, după Maroc, acolo unde traseul a avut cam 3.000 de km, aventurierii noștri au înoptat în deșert, în careu format din celelalte mașini, în jurul lor, la o oarecare distanță, învârtindu-se vehicule cu militari. Dar, în loc ca situația să fie liniștitioare, povestesc Paici și Andronache, aceste trupe păreau mai degrabă desprinse din filmele cu teroriști sau insurgenți, îmbrăcați în negru, înarmați cu automate Kalashnikov, la bordul unor camionete Toyota, albe. Călătoria și aceste trasee nu s-au dovedit deloc ușoare, Dacia 1.300, Doamna Verde, cum au numit-o aventurierii, funcționând neîntrerupt și câte 20 de ore. Nu a fost simplu nici cu odihna și spălatul, localnicii profitând întotdeauna de nevoile călătorilor. Mai ales când văd europeni, africanii se uită la ei ca la pungi cu bani, umflând automat prețurile.

„Am traversat Sahara occidentală, povestește Ștefan Andronache, un teritoriu disputat între Maroc și Mauritania, acolo unde de altfel Marocul a și intervenit militar. Mauritania, mai slabă economic, nu și-a permis un război dar nici nu a semnat un acord de pace. Tehnic, cele două state sunt încă în război și am simțit și noi acea tensiune. Marocul încurajează popularea zonei, acolo nu există taxe, benzina e la jumătate de preț. Cumva, Sahara Occidentală e plină de stegulețe roșii ale Marocului, prin care își arată influența. Iar granița dintre Maroc și Mauritania nu prea există. Faci formalitățile iar până la autoritățile din Mauritania sunt niște sute de metri de deșert unde ești pe cont propriu. Acolo e plin de mașini dezmembrate, ca în filmele distopice. Ni s-a spus să nu oprim sub nicio formă acolo. Dacă oprești, s-ar putea să se alăture și a ta cimitirului existent. De altfel, toate granițele au fost dificile. Despre noi se știa și tot a fost greu, trebuia să scrii o grămadă de foi de drum, cu informații despre tine, despre mașină, în câte 50 de exemplare, care urmau a fi verificate, să le traduci. Nu le-am printat, n-am luat în serios acest aspect, după care a trebuit să le scriem de mână. Cred că dacă te duci pe cont propriu nu treci fără șpăgi serioase. ”

Iar dacă Marocul s-a dovedit cumva mai liniștit, Mauritania și Mali s-au dovedit cu totul altfel. Nesiguranță, trupe pe motociclete care te puteau jefui în viteză, la drumul mare. De altfel, acolo, în deja ceea ce am putea numi Africa Neagră, cei doi erau o pată de culoare. În piețe, în spațiile publice, când te reperează, deja nu te mai simți în siguranță. Lumea africană e mult mai agitată decât a noastră, susțin cei doi aventurieri. Lumea se zbate pentru orice, pentru a supraviețui.

Cu toate astea, cu toate problemele tehnice, bătrâna Dacie s-a comportat onorabil, vorbind parcă de o tradiție tehnică pe care poate ne-am dori să nu o pierdem niciodată, iar cei doi caransebeșeni – Dan Paici și Ștefan Andronache, cu siguranță nu se vor opri la această aventură.

LĂSAȚI UN MESAJ