„Din punctul meu de vedere, vremea istoriilor a trecut”. Interviu cu scriitorul şi criticul de artă Pavel Şuşară

322

Robert Șerban: Te-am sunat într-o dimineaţă şi te-am întrebat ce faci. „Merg să scriu la roman, la librăria Cărtureşti”, mi-ai răspuns. N-aş fi crezut că preferi  dinamica şi zgomotele unui astfel de spaţiu, singurătăţii şi liniştii din camera ta de lucru. E o noutate pentru tine scrisul în spaţii publice? Ţine de un… experiment sau ai antrenament?

Pavel Șușară: Prefer să scriu în locuri publice, la bibliotecă, la cafenea, în mijlocul mulţimii sau cu televizorul alături pentru că singurătatea, fie şi aceea a propriului birou, este plină de tentaţii. Ea nu-ţi oferă privilegiul abstragerii, al regăsirii sinelui în plină dinamică a vieţii, ci te invadează, insidios, cu tot felul de fantasme. Nu degeaba sărmanii sihaştri, acolo, în singurătatea lor elementară, geologică, aşteptînd îngerii, se luptau pemanent cu dracii. Sigurătatea este cel mai nociv produs etnobotanic, este dizolvantă şi halucinogenă, un gol generator de miraje, de mlaştină şi de nisipuri mişcătoare. Şi chiar dacă este un act solitar, scrisul nu trebuie înţeles ca un ritual, ca un dans, în singurătate; dimpotrivă, este o baie în lume, o scufundare în capilarele ei în plină combustie şi  doldora de seve.  Iar tentaţiile de care vorbeam mai sus nu sunt de natură mistică, nici metafizică şi nici măcar erotică, ci, mai curînd, ele privesc panica de a sta prea mult şi prea aproape de tine însuţi. Pentru că atunci cînd se întîmplă asta, ori eşti necruţător şi te arunci în aer ca un cecen îmbrăcat în trotil, ori eşti înduioşat, amnezic şi mult prea clement, ca un hermafrodit gata să se autofecundeze. Cum cea de-a treia cale, aceea a lucidităţii, a analizei corecte şi a deciziei juste nu există, sau, dacă există, e mai plicticoasă decît mersul trenurilor, prefer să nu-mi prea dau prilejul nici să mă flagelez, dar nici să mă împac cu ceea ce, în mod normal, ar trebui să mă revolte. Aşa că, din instinct de autoconservare, merg la ceainăria Cărtureşti, un loc absolut minunat, şi scriu. Solitar, dar nu singur! A, era să uit, mai este ceva extrem de important. În locurile publice  întîlneşti priviri, te loveşte aerul dizlocat de nenumăratele trupuri tinere şi mlădioase în mişcare, adulmeci parfumuri subtile, iar dacă ai impertinenţa de a crede că totul îţi este dedicat, scrii al naibii, pe viu, cu porii în alertă, alungîndu-ţi din preajmă toate nălucile compensatorii. Nu e mişto? Pe bune! Hai la Cărtureşti!

susara-3

Avem şi noi, la Timişoara. O să dau o raită… De câţiva ani croieşti un fel de continuare a „Poveştii poveştilor” a lui Creangă. De ce durează atât? Pe unde eşti cu povestea? E adevărat că o seamă de scriitori români contemporani sunt personaje în romanul tău?

Aşa e, un fragment chiar a apărut, cu mai mulţi ani în urmă, în revista Orizont. Am început să scriu acest text, care se numeşte Povestea povestitorilor, imediat după ce a apărut, la editura Nemira, o cărţulie, un volumaş, aproape de neobservat pe standurile unei librării, în care erau trei texte: Povestea poveştilor a lui Creangă, Povestea poveştilor generaţiei `80 a lui Mircea Nedelciu şi un text critic, o hermeneutică a celor două poveşti, dar şi a motivului, în general, în stilul lui unic, semnat de Luca Piţu. Dacă povestea lui Creangă era la fel de proaspătă, de profundă şi de surprinzătoare, după atîta vreme, dacă textul lui Piţu era solid şi spectaculos, la nivelul înţelegerii, al gândirii, dincolo de barocul narcisiac al stilului, Povestea… lui Nedelciu era surprinzător de slabă, expozitivă, pedestră, fără miză şi fără alonjă. Chiar şi fără miză textuală, ca să zic aşa. Contrariat, ba chiar revoltat de acest eşec al lui Nedelciu, mi-am zis, ca să fiu cinstit, şi îndemnat de o tânără poetă şi jurnalistă care avea mare încredere în capacitatea mea de a produce măscări, hai să scriu eu o Poveste, însă una a povestitorilor, în care să mă joc puţin cu motivul, dar şi cu literatura, în general. Şi uite-aşa, ceea ce credeam că se va mântui în vreo zece pagini, mi-a luat, până acum, câţiva ani, iar paginile au ajuns pe la vreo două sute. Personajele sunt, evident, Creangă, Nedelciu şi, mai ales, Luca Piţu, care este un fel de revelator al lumii literaturii, un fel de diavol şchiop care face totul vizibil, care unifică timpii, care simultaneizează istoria, care face transparente acoperişurile unei existenţe stratificate. Sigur, fiind o Poveste a povestitorilor, în carte intră nenumăraţi scriitori contemporani, scriitori pe care îi citesc cu volupatate şi cu admiraţie, în majoritate optzecişti, dar ei sunt prezenţi aici nu ca persoane civile, ci ca fiinţe literare, nu corpul lor fizic mă interesează, ca să fiu puţin esoteric, ci corpul lor astral, cel care se plimbă liber şi neîngrădit prin eterul literar. De ce durează atât? Simplu, orice pulă care se respectă mizează, oarecum, pe durată. Chiar şi pe durata scrierii şi, mai ales, pardon de expresie, pe voluptatea scrierii, fiindcă, de ce să nu recunosc, scriu cu o plăcere nebună, dar cu pauze de realimentare. Unde am ajuns? Păi, tot acolo, fiindcă literatura este o permanentă mişcare în cerc, iar Luca urmează acum să intre în cercul lui Agopian. Abia aştept şi eu întîlnirea, pentru că Stimfalida îşi trăieşte deja preludiul, chiar şi aşa, de una singură.

Din când în când, la răstimpuri, mai scoţi din sertar câte un volum de poezie scris demult şi îi faci vânt în lume. Relaţia ta cu poezia se rezumă doar la recuperări, ori scrii în continuare şi versuri?

Nu sunt recuperări, ci aşa se nasc ele, aşa ajung în spaţiul public. Scriu continuu, a nu se înţelege tot timpul, dar scriu la zi, fără să public, însă, în tăietură proaspătă. Uite, de pildă, acum am în lucru următoarele cărţi de literatură, de poezie, mai exact, în diverse faze de elaborare: Babel-camping, File de jurnal, Cele şapte oraşe, Ediţie critică. Toate fac parte dintr-un proiect amplu, nu sunt izolate, de sine stătătoare, insule rătăcite. Dacă o să reuşesc să duc proiectul până la capăt, şi iar trebuie să invoc aici ajutorul de sus, totul se va coagula în două cărţi, care vor fi cele două episoade ale uneia singure, de fapt. Cam asta! Scriu, aşadar, fără să mă spetesc şi fără să cad în bulimie literară.

susara-1

E oarecum ciudat că, deşi eşti unul dintre cei mai apreciaţi şi  activi critici de artă, nici măcar nu ai strâns într-o carte sutele de cronici scrise de-a lungul celor 15-20 de ani. Spun nici măcar, fiindcă eu m-aş fi aşteptat la o istorie a artei plastice româneşti de la tine. Ai o strategie personală în zona asta? 

Ei, aici lucrurile sunt ceva mai complicate şi merită o discuţie în detaliu. În cei aproape douăzeci de ani de scris continuu despre artă, s-au adunat cam 2500-3000 de pagini: cronici, studii, eseuri etc. Am refuzat sistematic (şi programatic) să public cărţi adunând, laolaltă, cronici. Era simplu, umpleam o bibliotecă şi, pînă la urmă, poate chiar era un act util. Numai că  eu am o altă reprezentare a cărţii, îmi imaginez cartea ca pe un bloc compact, cu nucleu şi forţe centripete, şi nu ca pe o sacoşă, mai mult sau mai puţin încăpătoare, în care intră orice, fie ele şi mărfuri compatibile. Textele polemice, de pildă, pot fi grupate, pentru că unitatea lor, genul lor proxim, îl constituie discursul, atitudinea, şi nu continuitatea de ordin tematic, să zicem. Şi, poate, la un moment dat, chiar o să le public, dar nu am insomnii din pricina faptului că nu am făcut-o până acum. În restul textelor despre artă, în cronicile expoziţiilor, în portretele de autori, în consideraţiile teoretice, în analiza mai largă a fenomenului artistic românesc zace, latent, un material enorm şi, în ceea ce mă priveşte, foarte preţios. Aş fi putut, la rigoare, să pun totul cap la cap şi să conturez un fel de istorie, fie a artei contemporane, fie chiar una extinsă la interbelic sau chiar la fondatori. Numai că, din punctul meu de vedere, vremea istoriilor a trecut. Istoria, ca formă culturală, ca instituţie, este inutilă şi tristă, poate chiar bântuită de stafii, ca un spaţiu industrial dezafectat şi cu geamurile sparte. Istoria, ca formă, şi historismul, ca atitudine, ca filosofie, şi-au consumat resursele în sec. XIX şi în prima jumătate a sec. XX. A privi lumea cronologic, în succesiune, nu este mai mult decît un exerciţiu epic, cvasificţional, adevărul faptului finit nefiind mai mult decît capacitatea de persuasiune a autorului însuşi, măsura în care el a reuşit să comunice verosimil. Atunci cînd informaţia consuma timp, şi percepţia era obligată să intre în scenarii cronologice. Acum, cînd informaţia circulă în timp real, când ea se transmite exploziv şi simultan, percepţia însăşi este simultană şi în timp real. Aşadar, axa diacronică, pe care s-a fundamentat historismul, este complet substituită  de cea sincronică, în care se manifestă simultaneitatea. Suprimarea timpului a generat o extensie proporţională a spaţiului. În aceste condiţii, eu nu-l mai pot privi pe Brâncuşi, de pildă, ca un precursor al lui Apostu, ci, cu voia dumneavoastră, pot privi imaginarul lui Apostu ca unul care precede, formal, imaginarul brâncuşian. Tipologic, Apostu este un sculptor romanic, adică pregotic, în vreme ce purismul brâncuşian este mult mai tîrziu, atît ca filosofie generală, cît şi ca sintaxă propriu-zisă.

Iată, de pildă, ce se întîmplă cu istoriile literaturii care au apărut în ultimii ani şi vei evalua singur proporţiile eşecului. Şi asta nu-i priveşte neapărat pe autori, sau îi priveşte în măsura în care n-au perceput inadecvarea, ci priveşte, în cea mai mare măsură, caducitatea Istoriei ca instituţie. Acum înţelegi de ce am refuzat să scriu o Istorie a artelor plastice româneşti, dar mi-am adunat, şi adun în continuare, material pentru o Panoramă a artelor plastice româneşti, adică pentru o sinteză care priveşte doar cronologia formelor, într-o simultaneitate a existenţei şi a manifesării lor efective. De-asta!

LĂSAȚI UN MESAJ