Brexit-ul, întronarea lui Donald Trump şi incalificabilele alegeri prezidenţiale şi parlamentare din Franţa, cu propulsarea tânărului anonim Emmanuel Macron pe post de preşedinte şi a unei mişcări fabricate în câteva luni pe post de partid, au schimbat, probabil ireversibil, faţa democraţiei în chiar nucleul civilizaţiei occidentale. Pentru că, dacă vorbim de democraţie în ultimii 200 de ani, nu ne putem referi decât la Anglia, SUA şi Franţa, şi nu la Italia lui Mussolini, la Spania lui Franco, la Germania lui Hitler sau la Rusia lui Lenin şi Stalin. În Marea Britanie şi în SUA am asistat la o victorie a populismului împotriva „neoliberalismului progresist” (Barack Obama, Hillary Clinton, laburiştii şi conservatorii britanici deopotrivă, François Hollande…). În Franţa a fost o victorie a capitalului, a băncilor împotriva marii naţiuni franceze, unde a fost ales un om care-i reprezintă mai degrabă pe Rothschild, Soros, Goldman-Sachs, plus echivalenţii lor francezi, decât pe fermieri, profesori, muncitori, ingineri şi, în general, pe toţi francezii cu bască şi baghetă.
În România, succesul PSD-ului lui Liviu Dragnea, Olguţa Vasilescu, Codrin Ştefănescu (ventrilocul lui Adrian Năstase) a fost tot o victorie a populismului, dar unul de tip neocomunist, împotriva dreptei bancherizate, cămătărizate, globaliste şi total controlată de noua-vechea Securitate. Dar, după ce şi-a dat jos propriul prim-ministru, Sorin Grindeanu, prin moţiune de cenzură pentru că ar fi fost preluat complet de securismul de dreapta şi după ce a scos naiv la suprafaţă pensiile speciale cu care se autogratifică nelegitim Sistemul, PSD-ul pare că se apropie de pierderea guvernării. Cele vreo 3 milioane de voturi socotite în contul PSD-ului nu-i dădeau în nici un caz dreptul lui Liviu Dragnea să terorizeze întreaga populaţie cu sublimul lui program de guvernare, seară de seară, pe Antena 3 sau România TV, oficine de propagandă docile ale mult prea celebrilor Dan Voiculescu şi Sebastian Ghiţă. Ar fi fost poate mai corect din partea lui Liviu Dragnea să vorbească despre ferma de porci a fiului său, despre Tel Drum, despre Crescent-ul lui Dan Voiculescu sau despre Asesoft-ul lui Sebastian Ghiţă, ambele conectate direct la inima Sistemului. La nici un an de la alegeri, PSD a renunţat cu totul la programul lui de guvernare pe seama căruia a făcut atâta tărăboi.
Despre populism, neoliberalism, declinul democraţiei, migraţii, decăderea politicului şi despre multe altele – desigur, fără trimitere la Liviu Dragnea şi la PSD –, am citit cu profit şi în volumul Die grosse Regression, apărut mai întâi la Suhrkamp (Berlin, 2017 – editor Heinrich Geiselberger) şi tradus apoi în mai multe ţări occidentale, în franceză sub titlul L’Âge de la Régression. Pourqouoi nous vivons un tournant historique (Premier Parallèle). Autorii sunt intelectuali din toate orizonturile – sociologi, istorici, economişti, scriitori, politologi –, cei mai mulţi dintre ei oameni tineri care predau în marile universităţi. Vom traduce în continuare câteva pasaje pentru a transmite fidel gândirea lor.
Nancy Fraser (n. 1947, SUA – „Neoliberalism progresist contra populism reacţionar”): „Victoria lui Trump nu oglindeşte doar un sentiment de revoltă împotriva Finanţei globale. Alegătorii săi nu au respins neoliberalismul pur şi simplu, ci neoliberalismul progresist. Ar putea să pară un oximoron, dar avem aici o aliniere politică reală şi perversă, care constituie cheia înţelegerii alegerilor prezidenţiale americane şi, poate, a altor evoluţii în curs aiurea. În forma sa americană, neoliberalismul progresist reprezintă o alianţă a principalelor noi mişcări sociale (feminism, antirasism, multiculturalism, apărarea drepturilor LGBT) şi a unor sectoare de vârf cu maximă valoare adăugată din Finanţe şi din servicii (Wall Street, Silicon Valley şi Hollywood). Această alianţă este efectiv aceea a forţelor progresiste şi a forţelor capitalismului elitar, este vorba mai ales despre financiarizare.”
Paul Mason (n. 1960, UK – „Depăşind frica de libertate”): „Atracţia fatală pe care neoliberalismul a exercitat-o asupra elitelor şi asupra a două generaţii de economişti se explică prin aparenta sa perfecţiune. În plan economic, neoliberalismul venea să confirme ideea că esenţa capitalismului constă în piaţă, în supravieţuirea celui mai apt şi în statul cel mai slab cu putinţă. În plan politic, el intra în perfectă rezonanţă cu ideea-far a gândirii liberal-democratice care spune că noi suntem toţi cetăţeni şi doar cetăţeni, iar nu angajaţi şi patroni, şi, în consecinţă, drepturile noastre trebuie considerate drepturi individuale, şi nu colective. Chiar şi acum – când Renzi a căzut în Italia, când Hollande, în Franţa, nu s-a mai prezentat la alegerile prezidenţiale din 2017, când Schäuble, în Germania, îi cere Greciei şi mai multă austeritate –, elitele neoliberale refuză să-şi pună în discuţie conceptele esenţiale.”
Mishra Pankaj (n. 1969, India – „Politica în epoca resentimentului. Întunecata moştenire a Luminilor”): „Cutremurele politice ale epocii noastre – că e vorba de triumful lui Donald Trump, rasist şi predator sexual autoproclamat, de apoteozele electorale în India şi în Filipine ale unor bărbaţi „mână de fier” acuzaţi de crime în masă (Narendra Modi şi Rodrigo Duterte) sau de plebiscite care au adus la putere în Rusia şi în Turcia nemiloşi despoţi imperialişti ca Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan – au scos în evidenţă existenţa unei enorme energii refulate. Apariţia şi venirea la putere peste tot în lume şi aproape în acelaşi timp a unor mari demagogi indică o situaţie foarte asemănătoare pe toate continentele.” […] „Pentru a contracara sinistrele patologii pe care le răspândesc Modi, Erdogan, Putin, Brexit-ul şi Trump, trebuie să analizăm foarte corect timpurile pe care le trăim, care sunt deopotrivă oribile şi inedite, şi să elaborăm soluţii net superioare modelelor de solidaritate inspirate din Islam, net superioare pedagogiilor naţionaliste fabricate pentru obidiţi şi net superioare globalizării care va sfârşi, ca prin miracol, prin a oferi beneficiile promise.”
David Van Reybrouck (n. 1971, Belgia – „Dragă domnule preşedinte Juncker”): „La alegeri, vă exprimaţi la urne, dar vă privaţi astfel de posibilitatea de a vă exprima şi de-a lungul mai multor ani. Acest sistem de delegare a deciziei către un reprezentant ales a fost cu siguranţă necesar altădată, într-o vreme în care comunicarea era lentă şi informaţia limitată, dar este de-acum complet defazat faţă de modul în care cetăţenii interacţionează în cotidian. Avem oare cu adevărat nevoie să păstrăm o procedură care vine de la finele secolului al 18-lea, care adesea e foarte pervertită, transformată într-un carnaval de promisiuni, de achitare de obligaţii şi alte scamatorii? Să fie oare introducerea buletinului în urnă cea mai bună metodă de a inova într-o vreme caracterizată prin informaţie, comunicare şi în care, în plus, educaţia a înregistrat progrese considerabile? […] Nici referendumurile nu sunt mai bune. La referendum, populaţiilor li se cere părerea într-o chestiune precisă la care nu au fost în prealabil stimulate să reflecteze, ci, dimpotrivă, au fost bombordate cu informaţii mai mult sau mai puţin false vizând manipularea de-a lungul lunilor de dinaintea votului.”
Am putea continua să cităm din toţi autorii, dar mai bine citiţi dumneavoastră cartea întreagă cu 15 autori în ce limbă doriţi, dar nu în româneşte. Pentru că în România nu se mai dau bani, nici la stat, nici la privat, pentru editarea cărţilor decât celor care nu ştiu să le facă şi, mai grav, nu se mai prea cumpără cărţi, şi deci nici nu se mai citesc. Poporul e în deplin acord cu oligarhia, deci dictatura întunecată a acesteia poate să înceapă oricând. Ea, dictatura, se va face simplu, prin înlăturarea partidelor politice, care oricum nu sunt decât nişte interfeţe corupte şi incompetente, şi prin dictatul direct. Ocazia va fi dată de războaiele care pot începe la orice oră la graniţele noastre, în Ucraina, în fantomatica Republică Moldova a lui Igor Dodon sau în Transnistria. Căci, deşi democraţia a început să şchioapete grav la centru, dovedindu-se epuizată sau cel puţin obosită, sfârşitul ei va avea efecte dezastruoase mai ales la periferia civilizaţiei occidentale. Adică şi la noi.
Criza financiară şi economică începută în 2007 şi care nu s-a încheiat încă s-a transformat într-o imensă criză politică, într-o teribilă criză a democraţiei, care lasă impresia că şi-a epuizat resursele. Etapa următoare, probabil inevitabilă, e transformarea crizei politice globale în război sau, de fapt, în mai multe războaie cu tendinţa de a evolua spre un nou şi bizar război mondial.