Despre declin și drumul ce duce spre prăpastie

282

Declinul n-are cauze. Cale fără întoarcere, acesta este numele declinului. Declinul e când nu mai poți merge decât înainte, tu și urmașii tăi, atunci când în față se deschide prăpastia. Mi-e frică, totuși.

Am citat din memorie, din presa sportivă a anilor ’80. Autor, sper să nu mă înșel, Nicolae Cristache.

1.000 la Voluntari. 300 la Chiajna. 1.000 la Iași. 1.000 pe Arena Națională, la FCSB. 1.500 la Brașov, cu Sf. Gheorghe gazdă. 17.763 pe noul stadion al Craiovei. Recordul de asistență al etapei.

200 la Timișoara. 200!

Acesta a fost (conform romaniansoccer.ro) numărul spectatorilor la ultima rundă a Ligii I. Pe ”Dan Păltinișanu”, la meciul ACS Poli – Gaz Metan, recordul negativ.

Ovalul în stil sovietic de lângă Județean a devenit un stadion prea mare, prea rece, prea urât. Altădată, mustea de oameni, de viață, de pasiune și de fotbal.

Însă nu arhitectura și degradarea arenei sunt cauzele acestui declin.

Dacă Nicolae Cristache nu are dreptate, iar declinul are, totuși, cauze, acestea trebuie să țină de dezbinare și de pierderea identității. Fotbalul timișorean s-a ”rupt” în trei tabere, mai mult ostile decât rivale. Fotbalul timișorean a asistat impasibil, acum 15 ani, la dispariția Politehnicii, acceptând apoi (dar și înainte, vezi cazul Dacia Pitești) o seamă de compromisuri.

Până când nu ne vom trezi, nu ne vom reașeza și nu ne vom împăca, noi cu noi, timișorenii, drumul e fără întoarcere. Iar la capătul lui se deschide prăpastia.

LĂSAȚI UN MESAJ