Departe de poporul român interbelic

111

Părinţii mei trăiseră şi în „interbelic, dar în discuţii nu idealizau perioada. Nu reieşea din rememorări că România ar fi fost o ţară prea avansată, dar regimul de viaţă, cu subdiviziunile sale, pe ansamblu avea trăsăturile „normalităţii”. În general se păstra relaţia „omul potrivit la locul potrivit”. Pantofarul cu ani buni de ucenicie făcea pantofi, croitorul, la rândul său, cu un patron sever în spate, la un moment dat începea singur să croiască costume, ţăranul instruit de „tradiţii” îşi vedea de câmpul lui, iar pe partea mai înaltă a existenţei, în perimetrul intelectualităţii, fiecare cu specialitatea sa. Am mai aflat că între oameni, indiferent de disponibilităţile mentale, era un climat de respect, nu de bruscări, lipsind „mitocănia” ce în deceniile din urmă ale vremurilor noastre a dobândit dimensiuni şi consistenţă de obuz. Nu eram în epoca luată în discuţie un popor cultivat, producător de aforisme, creaţii literare cu circuit mondial, sclipitor între naţiunile Europei, dar cuvinte de dispreţ nu ni se adresau.

azur-1

Vizita în România, pentru occidentali, îşi păstra caracterul de curiozitate dar erau riscuri minime de a se transforma într-o experienţă proastă, nefericită. Senzaţia de neevoluare, oarecum primitivitate putea să apară dar mult mai puţin cea de fals, lunecos, înşelător, inconsistent. Iar cât priveşte simţământul de „oameni ai pământului”, altfel zis, „de români la ei acasă-n România”, acesta exista cu prisosinţă. Iar cât priveşte ideea de-a căuta străinătatea ca un refugiu, ca un loc de viaţă, ea era inexistentă. Fireşte, toate astea, fiindcă nu apăruseră încă maşinile, instalaţiile de deformat suflete, de ucis, mai concret Securitatea, activiştii de partid, falsificările de tot felul, care datorită unei ignoranţe încă relativ mari a naţiei au putut să funcţioneze. Două categorii sociale, evident după 1945, au fost prioritar luate în ţintă. Intelectualii şi ţăranii înstăriţi. Într-un anume fel „educatorii” şi cei care puteau constitui exemple în viaţa cotidiană. A apărut astfel destul de repede sentimentul, graţie regimului de teroare instaurat, că România e un loc al nerealizărilor, extrem de periculos, că atâta vreme cât la cârmă se află oameni rudimentari, executanţi a orice, adepţi ai „pumnului în masă”, aproape nimeni nu are nici prezent sigur şi, cu atât mai puţin, un viitor.

Cu „normalitatea” interbelicului se terminase, începea epoca lungă, chinuitoare a existenţei în comunism. „Nefirescul”, „bunul plac”, „pe dosul”, „inversul”, devin de acum înainte canale prin care se scurge viaţa. Ce să rezulte de aici, printre altele, decât o subţiere, o diluţie severă a sentimentului patriotic. În minţile oamenilor de care societatea, pentru o evoluţie firească, ar fi avut atâta nevoie, a încolţit gândul rău, extrem de păgubitor, al părăsirii cu orice preţ al ţării. În perioada extrem de brutală a totalitarismului, vorbim de „epoca Dej”, părăsirea proaspetei „republici înfiinţate, era extrem de anevoioasă. Emigrarea, ca atare, era departe de a putea deveni un fenomen. Nu e nici un fel de mirare că din cauza unui astfel de regim de izolare, dezinformare, Occidentul îmbracă veşmânt pardisiac iar ajungerea acolo devine pentru mulţi o prioritate. Comunismul şi-a arătat chipul deşertic sub Ceauşescu. „Epoca” părea a fi un timp şi un drum fără un previzibil punct final. Spre sfârşitul ei, după cum era şi normal, au început să cadă, să se amestece toate. Adio, normalitate. Mizeria în continuă creştere îmbrăţişase pe aproape toată lumea. Asemeni unor papagali, răguşiţi, sleiţi, se prăbuşeau în toxica tocană naţională şi cei mai zeloşi retori ai regimului. Cine n-a trăit anii aceştia chiar că a pierdut un spectacol. E acuma perioada când „fugile” din ţară devin un fenomen. Nici un popor european, supus ororilor comuniste n-a făcut aşa ceva. „Desţărarea”, ruperea de „locurile” neamului e, în fond, una din cele mai mari nenorociri ce i se pot întâmpla unui popor. Dincolo de asta e dispariţia, e neantul.

jug_fascist23augustDupă căderea lui Ceauşescu, românii, ca o apă tulbure, se  revarsă, în principal, asupra Europei. Şi buni, şi răi, şi capabili, şi neînstare de nimic. Cei cu aplicare pentru muncă, pentru respectul legilor, fac chipul digerabil al României, ceilalţi, ştim despre ce vorbim, fac fizionomia noastră urâtă, pentru care suntem, pe drept, sancţionaţi. Ceea ce e regretabil, în momentele actualei istorii, e faptul că pleacă nenumăraţi tineri, unii cu deosebire înzestraţi. Ar fi nevoie de ei acum, aici, în ţara lor, nu în Italia, Spania, Franţa, Anglia, Canada. Să se pună pe treabă şi să „dea la topit”, hoţia, corupţia, impostura, falsele titluri şi prestigii. Dar ei pleacă, se duc, iar de rămas rămân Vanghelie, Vântu, Hrebenciuc, Oprea, Udrea, urmaşii lor, cultivând pe mai departe buruieni… Cât de departe suntem, Doamne, de poporul român interbelic…

LĂSAȚI UN MESAJ