Decesul democraţiei – triumful capitalului

86

Recenta reuniune a liderilor din 20 cele mai bogate ţări ale lumii, din deja devastatul Hamburg, făcută parcă doar ca să aducă în lumina reflectoarelor întâlnirea dintre Trump şi Putin, scoate, de fapt, în relief degradarea clasei politice din lumea întreagă. În vreme ce politicienii conversau, se amuzau într-o vastă sală izolată, protejată, afară Hamburgul era făcut praf de manifestanţii antiglobalizare, anticapital, anti-orice, anarhişti de toate obedienţele. În interior, într-o sală cu aspect futurist, o adunare de indivizi care, în cea mai mare parte, nu-şi mai reprezintă de mult popoarele din care provin (paradoxal, cei care nu se pot împăuna cu votul democratic şi sunt adesea taxaţi de dictatori îşi reprezintă mai convingător naţiunile), pentru că nu popoarele i-au pus acolo unde sunt, ci marele capital, cu structurile sale de scamatori gen Bilderberg, Trilaterala, francmasoneria şi altele asemenea.

Prin cele două alegeri prezidenţiale importante, a lui Donald Trump în SUA şi a lui Emmanuel Macron în Franţa, ar fi trebuit să se vadă pregnant o schimbare majoră în ordinea democraţiilor occidentale. Media mainstream din Europa de Vest şi din America ar fi trebuit să anunţe, simplu şi sec, decesul democraţiei în Occident: Fie-i ţărâna uşoară! Nu s-a întâmplat asta decât în afara mediei mainstream, pentru că marile trusturi de presă, şi ele proprietatea marelui capital, au continuat să se dinamiteze reciproc. În SUA, lupta CNN, New York Times, Washington Post şi a altora continuă şi azi cu noul preşedinte şi cu anturajul său câştigător. În Franţa, aproape toată media de renume s-a aliniat disciplinat, încă din campania electorală, în spatele câştigătorului sigur. S-a inventat marele culoar pe centru, care a zdrobit toată ordinea anterioară pentru un singur om, un necunoscut până în urmă cu doar 2-3 ani. Şi pentru partidul său, inventat acum mai puţin de un an dar care a obţinut o zdrobitoare majoritate, şi care avea un singur punct în programul politic, acela al alegerii lui Emmanuel Macron. Acum, că au realizat programul politic, „macronienii” se plictisesc de moarte, comentează directorul Jurnalului de Duminică în ediţia din 9 iulie 2017, Hervé Gattegno, şi tot el subliniază că partidul lui Macron are doar simpatizanţi, adică nu are membri, deci nu adună cotizaţii, fiind astfel singurul partid cunoscut finanţat integral din bani publici…

În SUA, Donald Trump e un amator absolut în ale politicii şi ale funcţionării statului, iar singura şi marea legătură cu statul pe care i-au atribuit-o adversarii în campania electorală a fost aceea că a reuşit să achite cât mai puţine impozite posibil. În loc să fie întrebat de fisc cum de a izbutit să iasă aşa de ieftin şi să-şi crească averea, a fost făcut preşedinte. Deci, Donald Trump era cel mai potrivit să fie promovat de pieţe, de Finanţă, de multinaţionale ca preşedinte a încă celei mai importante puteri mondiale. Cu toate defectele ei, bine puse în lumină în campania electorală, bubuită din toate părţile, Hillary Clinton a servit totuşi câţiva ani buni statul american, fusese aproape de un preşedinte care avusese două mandate, deci venea măcar formal dintr-o tradiţie a serviciului public, chiar dacă şi ea era, evident, tot candidata marelui capital. Donald Trump venea din emisiunile pentru marele public ale televiziunilor, din mari scandaluri repercutate de toată media de-a lungul deceniilor, din trei căsătorii şi multe şi mediatizate scandaluri sexuale. Va putea fi el identificat de americani cu serviciul pentru statul lor? E greu de crezut. Prin simpla sa prezenţă la Casa Albă, Donald Trump reprezintă zilnic, cu ajutorul mediei, prin televiziuni, prin Internet, prin radiouri, apusul statului, decesul democraţiei, dar mai ales triumful comerţului şi al speculaţiilor imobiliare, financiare etc.

Povestea lui Emmanuel Macron, bine decriptată în Franţa de analişti independenţi de anvergură, e şi mai halucinantă. Pentru ca el să ajungă în fotoliul lui Charles de Gaulle, oligarhia, finanţa internaţională au făcut praf Partidul Socialist la stânga şi partidul Les Républicains la dreapta, l-au înfundat definitiv pe fostul prim-ministru François Fillon, cel care părea să fie singurul capabil de a salva Franţa de la dezastrul în care se afundă, şi a pus la Elysée „o păpuşă gonflabilă a capitalului” (filosoful Michel Onfray dixit). Nivelul democraţiei franceze e azi comparabil cu cel al oricărei ţări africane francofone în care se dau lovituri de stat şi în care mai mereu sunt amestecaţi şi francezi. O „reuşită” incredibilă, foarte greu de prevăzut cu doar puţine luni în urmă.

Prima dintre cele trei mari democraţii cunoscute în secolul XX şi singurele de fapt (Anglia, Franţa, Statele Unite) şi-a făcut un fel de harakiri prin Brexit, despre care încă nu ştim dacă va reuşi să salveze de la înec democraţia britanică. Cea mai veche şi cea mai respectabilă democraţie, de altfel. Italia, Spania, Germania au venit târziu şi forţat în hora democraţiei, după experienţele dictatoriale, totalitare, cu Mussolini, Franco şi Hitler. Chiar mai târziu, după 1989, şi-au adjudecat democraţia ţările din Europa Centrală şi de Est.

Cei care încă îşi pun, pe drept cuvânt, întrebări în legătură cu dispariţia bruscă de pe scena publică, ca măgarul în ceaţă, a excesiv mediatizatului Crin Antonescu şi cu la fel de bruscul şi stupefiantul succes al totuşi minoritarului, inclusiv religios, Klaus Iohannis ar trebui, după recentele experienţe electorale din SUA şi din Franţa, să se consoleze. La noi, lucrurile s-au petrecut mai soft, mai decent decât în acele multlăudate democraţii. Vă mai amintiţi de lupta pentru drepturile omului de prin anii 70-80 ? Ei bine, a fost înlocuită cu succes de lupta împotriva terorismului. S-a schimbat mantra. Propaganda merge mai departe! E de-ajuns să asculţi discursurile şi declaraţiile de azi ale multor lideri, inclusiv cele de la Varşovia şi de la Hamburg. Să revenim totuşi puţin la Crin Antonescu. Ce s-a întâmplat cu adevărat cu „marea speranţă albă” şi liberală a politicii româneşti? L-a lovit Alzheimer-ul? A fost plătit gras să plece? A fost şantajat? A preferat politicii jocurile de noroc? Cât timp nu ai un răspuns valabil, îţi pui tot felul de întrebări. Nici el şi nici susţinătorii săi frenetici şi, foarte probabil, interesaţi (câteva televiziuni, câteva ziare, găşti politice care ni-l prezentau ca mare orator pe acest palavragiu cu tupeu şi pe acest sforar ca atâţia alţii, fără idei, fără viziune, dispreţuitor de alegători) nu s-au grăbit să ne lămurească. Dar nici beneficiarii retragerii sale fulger şi neexplicate, în primul rând actualul preşedinte, şi nici liderii PNL care l-au înlocuit nu au considerat că merităm vreo informaţie credibilă. Contează doar şefii lor nevăzuţi (acelaşi capital), carierele şi banii. Poporul e de mult o vorbă goală…

Deşi lucrurile s-au întâmplat mai potolit la Bucureşti, rezultatul e acelaşi. Democraţia alunecă înapoi în istorie, în Atena lui Pericle probabil sau în Anglia secolului al XVII-lea, ordinea negustorească şi financiară îi ia locul cu sânge rece pentru, probabil, multă vreme. Democraţia nu poate fi decât naţională, doar ordinea pieţelor e mondială. Dar contrarevoluţiile la loviturile de stat ale capitalului au început deja peste tot. În Franţa, ca şi în America. Mai puţin în România, doar dacă nu cumva ultima speranţă o fi Mihai Tudose…

LĂSAȚI UN MESAJ