De Paști, pe scurt, despre emoții și melancolie

1259

Copilul, nu mai mare de vreo cinci anișori, se opri și privi lung spre altarul luminos și dichisit, care, acum, parcă strălucea altfel. Mirat, fixa cu privirea aranjamentul din fața sa, anume scena cu Isus mort și înconjurat de fel și fel de plăsmuiri fizice, de la apostoli, la îngeri coborâți din cer să-i vegheze somnul aparent veșnic. „De ce l-au omorât, tata, pe Isus și cine a făcut așa ceva?”, a început să întrebe copilul, întorcându-și, brusc, privirea către părintele său. Ușor încurcat, acesta i-a bâiguit ceva micuţului, explicându-i cine și de ce i-ar fi putut face rău Omului așezat în mormântul acela, improvizat, din fața sa.

Copilul, mulțumit de răspunsurile primite, continua să se joace în apropierea altarului, din biserica aproape pustie, la ora aceea. O liniște specială și o stare de calm absolut învăluiau totul, acolo, în interior, de parcă lumea nu mai exista, ci doar ei, copilașul și tatăl său, ar mai fi rămas, pe pământ!

„Și, spui, tată, că Isus va învia la noapte ? Ce drăguț, și cum se va întâmpla asta?”, puse, dintr-o dată, copilul o nouă și, cumva, firească întrebare!

Apoi, după ce află răspunsul așteptat, replica lui veni, brusc, și limpede: „minunat, ce bine că a înviat. Acum ma pot juca și eu cu El, dacă tot e alături de noi”, se lumină fața frumoasă și plină de sensuri a micuței ființe.

La scurtă vreme, învăluiți de o lumină densă, dar vag caldă, și plutind pe mirosul discret de smirnă și tămâie, cei, doi, tatăl și fiica sa, ieșiră tăcuți din biserica unde, la miezul nopții, urma să se producă miracolul promis al vieții veșnice!

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ