„Dacă te lăuda Nichita nu te mai băga nimeni în seamă”. Interviu cu poetul Marcel Tolcea

626

Robert Șerban: Mi-ai povestit cândva că l-ai cunoscut pe Nichita Stănescu…

Marcel Tolcea: Cu Nichita Stănescu m-am văzut prima oară în 1979, în ultimul meu an de facultate. Am primit atunci unul dintre premiile de poezie ale revistei Amfiteatru și am ajuns la București. Din Timișoara, mai era premiat, la proză, Daniel Vighi. Nu mai știu dacă am mers împreună la București, dar îmi amintesc că, după premiere, în loc să mergem cu ceilalți la restaurantul Berlin, eu și Vighiloiu am ales să îi facem o vizită lui Sorin Titel, bănățeanul nostru intrat deja în Panteonul literelor naționale. Așa, cam cum merg provincialii la București. Am sunat la Sorin Titel, dar el pleca de acasă și nu ne putea primi. Așa că am ales să mergem la Nichita Stănescu, la sfatul lui Sorin Titel. Nichita Stănescu stătea în Piața Amzei, într-un bloc de lângă Teatrul Țăndărică, la etajul 3, dacă nu mă înșel. Am ajuns acolo împreună cu Mircea Doru Lesovici, un excelent critic literar de la Iași, dispărut prematur, autor al unei excelente cărți despre ironie. Am intrat în bloc și l-am căutat pe poet în lista de locatari. Unde figura cu o identitate aproape secretă: Stănescu Nichita. Un nume în dreptul căruia apărea o consistentă datorie la întreținere. Când am ajuns în fața ușii cetățeanului Stănescu, în lunetă era îndesată o bucată de hârtie dintr-un caiet școlar, iar din locul unde s-ar fi cuvenit să fie soneria ieșeau două fire rebele. Cu precauție, le-am apropiat pentru a produce semnalul sonor, dar nu am avut nicio reacție din partea locatarului. Am stat noi ce am stat, iar apoi am plecat. Când am ajuns în fața blocului, o voce de femeie ne-a interpelat: „Voi ați sunat? Ce doriți?” Daniel Vighi a răspuns imediat: „Am venit de la Timișoara să îl vedem pe Domnul Nichita!” „Ați venit de la Timișoara special să îl vedeți pe Nichita?”, ne-a întrebat doamna vizibil emoționată. „Da”, a mințit pios Daniel. „Urcați, atunci!”  Și am reurcat.

În sufragerie, la masă, stăteau Nichita, un bărbat beat mort, cu capul pe masă, și Dora, soția sa. Nichita era în formă, dar nu exagerat. Ne-a întrebat cine suntem, și Vighi, care conducea ostilitățile, i-a spus că eram laureații revistei Amfiteatru și m-a arătat ca fiind poetul. Nichita vorbea în dodii, ca de obicei. Cred că m-ar fi enervat după două-trei zile de asemenea poeme ad-hoc pe care el le recita cam teatral. În fine, atunci eram paralizat de emoție și, evident, de admirație. Așa că Nichita m-a invitat să spun o poezie. Am recitat un poem despre frizer, care, în textul meu era călăul imperfect din subconștientul orașului și care îți taie părul fără să te doară, fiindcă el îl taie cu adevărat în apa din oglindă. Nichita a ascultat concentrat, apoi a spus tăios: „Încă o dată!” Am crezut că e surd. Am mai spus încă o dată textul, mai rar și mai tare. M-a mai pus să îl spun încă de vreo cinci ori, apoi a exclamat cu putere: „Perfect!” Și m-a invitat să mai spun poezia la el în poală. Eram atât de stingherit, dar și mândru, îți dai seama! Apoi a început să plângă și ne-a spus la fel de teatral: „A venit lupul cel tânăr la lupul cel bătrân să îi spună că moare!” Nici nu știai cât e autentic sau cât e, cum spuneam, cabotinism. Și, ca să dau întregul context al episodului, Nichita era mai mult decât generos. Dacă te lăuda Nichita nu te mai băga nimeni în seamă. Am uitat să spun că noi, la sfatul lui Sorin Titel, veniserăm cu niște sticloanțe de vodcă. Nichita ne-a îndemnat să îl tutuim, ne-a povestit că era o zi tristă pentru el fiindcă se întorsese de la înmomântarea unui poet drag lui. Ne-a scris pe o hârtie un mic text cu titlul La trei crai de la Apus, apărut în revista Forum studențesc. Eu, la un moment dat, am mers la toaletă și, cum ușa dormitorului era deschisă, am văzut că, pe oglindă, era scris un poem cu rujul, dedicat, evident, Dorei. În fine, am plecat și Nichita ne-a condus până în fața blocului. La plecare, Daniel i-a spus așa: „Nichita, ai grijă să nu mori!”

 Era bolnav? Se vedea pe el sau se vorbea despre asta în mediile culturale? 

Se vorbea. O să revin asupra bolii lui fiindcă a scris un text extraordinar despre asta. Revin la acea seară magică fiindcă, după ce Mircea Lesovici s-a despărțit de noi, eu cu Vighi am plecat spre gară: trenul urma să plece peste aproximativ o oră și jumătate. Am ajuns mai repede cu vreo oră, am căutat linia, trenul era tras, noi am urcat tacticoși la vagonul de dormit ce fusese plătit prin UASCR (Uniunea Studenților Comuniști din România), ne-am pus la pijama, am mai tras o dușcă mică de vodcă și, după vreo 20 de minute, trenul a plecat. „Dani, nu trebuia să plecăm peste vreo oră?”, am întrebat eu cu aceeași frică a țăranului în fața migrației impredictibile a trenurilor. Vighi s-a uitat încurcat la mine, apoi, amândoi am conchis că, în fond, ajungem mai repede. Nici nu am terminat noi bine stupizenia feroviară, că a și sosit „nașul”. Făloși, am întins biletele, iar omul, după ce le-a privit atent 15 secunde, ne-a comunicat sec: „V-ați urcat în alt tren. Pregătiți 250 de lei amendă!” Ne-am revenit brusc din reverii, nichitisme și panteoane literare. I-am dat partea, adică 50 de lei, și am coborât la Ploiești, orașul lui Nichita, unde, cu singurul taxi aflat în gară, am ales un hotel cu un nume nearticulat, dar cu rezonanțe islamice: Hotel Berbec. Vighi avea examen a doua zi cu Domnul Ciocârlie care s-a amuzat teribil de saga noastră de provinciali în Capitală.

Spuneai că Nichita a scris un text aparte despre „boala” lui.

Da, în iarna lui 1982, pe 11 decembrie, Nichita a publicat în Luceafărul un fel de testament, Scrisoarea, din care dă-mi voie să citez: „De ce autorul sublimului poem Anabel Lee, Edgar Allan Poe, acel poem care este cea mai apropiată respirare dintre doi îndrăgostiţi, de ce tocmai el a murit mort de beat într-un şanţ cu prilejul unor alegeri electorale din nu ştiu ce oraş pierdut din vasta Americă? Dacă ştim prea bine că muncitorul are bolile profesionale ale muncitorului, că minerul bunăoară după ani şi ani de zile se îmbolnăveşte de silicoză, dacă ştim foarte bine că medicul chirurg, cel care taie carnea omului ca s-o vindece şi o coase cu aţă de maţ de peşte şi care este rece şi netulburat când îşi face profesiunea lui, căci dacă ar fi cald şi tulburat nu şi-ar mai face-o, are harnicul obicei ca să moară brusc de infarct când îi este lumea mai dragă, de ce nu ne-am pune întrebarea legitimă care sunt bolile profesionale ale poetului. Care sunt bolile profesionale ale celui care face ca sufletul să semene a suflet? Care sunt bolile profesionale ale celui care face firescul să semene cu firescu şi realul cu visul?”

Ce frumos și adevărat!

Da… De mai multă vreme ciroza îi măcina ficatul şi era bolnav, grav bolnav. Dacă nu mă înşală memoria, îşi mai şi fracturase grav piciorul, iar medicii îl pregăteau pentru o intervenţie dificilă. În seara de Ajun de Crăciun l-am sunat să îi spun că tocmai vorbeşte, că tocmai se vede cum vorbeşte la televiziunea sârbă din Novi Sad, într-o reluare de la Struga unde i se decernase marele premiu. Locuiam, atunci, împreună cu Călin Țunea și Luminița Samfirescu, iubita lui, într-un bloc turn din Calea Șagului, unde tocmai se instalaseră antene de sârbi, adică antene cu care puteam urmări și alte programe de televiziune decât cele două ore inepte de program de la TVR. Nichita a răspuns și am vrut imediat să pun receptorul cât mai aproape, să se auză. Atunci el a spus „Stai puţin” şi m-a rugat așa: „Las-o pe Dora să asculte toate astea.” Doamna Dora a luat receptorul şi a auzit că: „Alexandru Macedon, atunci când a simţit că îi vine vremea să moară, le-a spus soldaţilor să îl îngroape (aici Nichita a ridicat mâna dreaptă cu palma făcută pumn, uitându-se cu atenţie la ea) cu o mână afară pentru ca ei să vadă că nu a luat cu el nimic în mormânt.”

Nu ai scris, parcă, și despre cum Șerban Foarță l-a evocat pe Nichita Stănescu exact în noaptea în care Nichita a murit?

Ba da, am scris în revista Orizont. Era seara zilei de 13 decembrie 1983. După o nuntă alinătoare, împreună cu Simona Drăgan, cu Mimo Obradov, Radu Todoran şi Şerban Foarță, am mers la mine, sub Bulevardul Victoriei, adică în demisolul în care locuiam. Nu era trecut de ora 11 şi jumătate, fiindcă nunțile se opreau la ora 22, obligatoriu. Eram la bucătărie, să fac niște cafea, iar Şerban a venit şi el. Tam-nisam, a început să povestească despre Nichita. Nichita nu era nici pe departe poetul lui preferat. Șerban îi iubea, îi iubește pe Dimov, pe Virgil Mazilescu, pe M. Ivănescu. Și totuși, vorbea despre Nichita cu afecțiune. Cum că Nichita avea o politeţe ciudată, cum, odată, la Bucureşti, i-a spus că, dacă ar fi ştiut că vine, l-ar fi aşteptat la gară. „Îţi dai seama”, mi-a spus Şerban, „ce chestii orientale!”. Apoi, cam o oră, numai şi numai Nichita.

A doua zi, de la radio, am aflat că, în noaptea ceea Nichita s-a stins. Nu mai știu cine mi-a spus că venea, la rându-i, de la o nuntă, la Severin, orașul natal al lui Șerban Foarță. Și al tău, era să uit…

(din volumul recent apărut La Tolce Vita. Robert Șerban în dialog cu Marcel Tolcea, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016)

LĂSAȚI UN MESAJ