„Dacă învăţam să fur, probabil eram în Parlament acum!” O lecție de viață, într-un colț de stradă. VIDEO

9766

În colțurile străzilor din centrul Timișoarei stau diferiți cântăreți, liber profesioniști sau artişti, cum își spun ei. Povestea unui chitarist începe din luna aprilie pe străzile din Piața Libertății. ”Muzica nu are vârstă”, spune Teo, menestrelul. Pentru un trai decent, Emanuil Constantin cântă pe stradă în diferite orașe din țară. Considerat de mulți trecători ca un cerșetor, cântărețul își spune povestea din spatele chitarei.

”Cânt la chitară și din voce de aproximativ 3 luni în centrul Timișoarei. Eu sunt din Deva, dar am auzit că aici se dau autorizații și pot cânta în aer liber. Pot câștiga un ban cinstit. Am fost actor la Teatrul de Revistă din Deva, dar s-a desființat în 2007 și am rămas șomeri, eu și colegii mei. Au rămas doar câțiva ștabi. Cu toate astea nu am învățat să fur. Dacă învățam asta, cel mai probabil eram în Parlament acum. M-am hotărât să fac ceva ce știu și ce îmi place. Pe vremea adolescenței mele, prin liceu, am învățat să cânt la chitară. Acele vremuri erau foarte frumoase. Dacă știai să cânți la chitară erai cel mai mare crai. Am vrut să fac ceva care să fie atât util, cât și plăcut. Mi-a fost destul de greu, pentru că sunt în vârstă. În august împlinesc 55 de ani, iar în ziua de azi tineretul are întâietate.

Cum a început totul?

Prima dată am ieșit să cânt pe străzile din Deva, apoi în alte orașe precum Arad, Cluj, Sibiu, iar acum și la Timișoara. Mă stabilesc în fiecare oraș aproximativ 3 – 4 luni. Spre exemplu, de trei ani merg la Zilele Aradului, deoarece sărbătoarea durează câteva zile bune, 10 – 12 zile chiar. Cânt tot pe stradă și acolo, ambiental. Știți cum e, dacă aș cânta mai mult de 3 luni într-un oraș, lumea s-ar plictisi, deci trebuie să mă mut în altul. Nu este un lucru ușor. În fiecare oraș trebuie să îmi găsesc cazare și este foarte costisitor. Banii dacă vin mai mult într-o parte, se duc pe alta. Ca și zicala: Ce câștigi la port, dai la vamă. Ceea ce fac eu nu este profitabil. Încerc să supraviețuiesc împreună cu soția mea. Ea a fost profesor de desen în Simera, la o școală generală. Din cauza condițiilor din sistemul de învățământ a facut o depresie și a trebuit să se pensioneze de boală. Pensia este foarte micuță, dar ne descurcăm, cât să nu murim de foame. Pentru mine muzica nu are vârstă. Eu am o vorbă: ”Cine nu se simte ca la 20 de ani în suflet, nu merită să trăiască”. Dacă sufletul este tânăr, atunci trupul prea puțin contează. Sunt fericit. Am doi nepoței și o fată de 33 de ani, care este o doamnă în toată regula. Nu îmi pare rău că fac ceea ce fac. Din contră, regret că nu am început mai devreme. Multă lume mă întreabă de ce nu cânt pe scenă. Cânt și pe scenă, atunci când sunt invitat. La festivaluri, la zilele orașelor, oriunde. Dar cea mai frumoasă scenă este strada. De ce? Pentru că lumea trece pe lângă tine și chiar dacă nu te ascultă, de auzit, te aude. Nu pot trece fără să nu audă, exceptând situațiile în care au căștile de la smartphone. De multe ori vin oameni la mine, tineri, în vârstă și se bucură când aud melodiile vechi pe care le cânt. Sunt atât de încântați și atât de fericiți când aud o melodie de suflet, veche. Măcar atât să pot face pentru cei din jurul meu. De cele mai multe ori bucuria mea sufletească este atunci când trece cineva pe lângă mine și fredonează cântecul meu. Este mai mare decât atunci când lasă leul în geanta de la chitară. Asta înseamnă că în ziua respectivă nu am trăit degeaba, pentru că am făcut un om fericit. Asta este frumusețea artei stradale.

Cine este de fapt Emanuil Constantin?

Eu sunt Teo menestrelul, omul cu chitara. La început mi s-a părut stânjenitor. Acum însă am îmbrățișat acest nume și l-am adaptat și pe site-urile de socializare. Se pare că lumea apreciază ceea ce fac. În primul rând pentru mine este o pasiune. Atât doar că trebuie să mai și mâncăm și să alimentăm corpul cu cele necesare. Reușesc să am un trai foarte decent. Dacă îmi lipsesc bani, am ieșit pe stradă, am cântat și am reușit să cumpăr ceva de mâncare. Unii oameni sunt darnici, alții mai puțin, iar unii îmi spun cu răutate: ”Du-te bă la muncă”. Îmi aduc aminte, acum câțiva ani când o doamnă îmi spunea pe străzile din Deva: Du-te bă la muncă. Am acceptat asta timp de câteva zile. Într-o zi am oprit-o și i-am spus: Nu vă supărați, pentru dumneavoastră ce înseamnă a munci? Dumneaei îmi răspunde: ”Să mergi să sapi șanțuri”. Continui și îi spun: ”Primarul sapă șanțuri? Nu. Asta înseamnă că nu muncește. Profesorii sapă șanțuri?. Nu, deci nici ei nu muncesc. Marii artiști precum Benone Sinulescu sau Dan Spătaru sapă șanțuri? . Ei bine, și eu sunt un om care cântă la fel ca și ei, doar că eu cânt în stradă, nu pe scenă. Și eu muncesc, să știți!

Carieră și timpuri de aur

Teatrul din Deva a fost o conjunctură fericită pentru mine, fiind pasionat de literatură și de artă. Prin anii 1993-1994 ziarul local avea un anunț cu un concurs pentru postul de actor la teatrul din Deva. Un prieten, profesor, m-a încurajat să încerc, spunându-mi că sunt talentat. Am câștigat postul de actor și am întrebat, spre surprinderea mea, un domn regizor, cum de m-a selectționat? Răspunsul m-a uimit: ”Pentru că avem nevoie de talent, nu de diplomă”. Vara eram plecat cu Teatrul de Revistă 2 – 3 luni. Susțineam spectacole pe întregul litoralul românesc. Erau alte vremuri, era frumos, duceam o viață frumoasă, în care banii sau distracția nu lipseau. Soția mea mă ruga să stau mai mult acasă și să mai renunț la spectacole. I-am explicat încă de atunci că eu sunt artist. Atunci lumea nu era atât de încordată și afundată în probleme. Cu toate astea optimismul e cel mai important și… mergem mai departe”.

loading...

1 COMENTARIU

  1. Bravo maestre!
    De cate ori trec prin Piata Unirii il caut cu privirea si cand nu-l vad sau aud, parca lipseste ceva. In ceea ce ma priveste, ma bucur foarte mult cand il vad, pe el sau alti artisti. Timisoara pietonala are nevoie de astfel de artisti, primaria ar trebui sa promoveze astfel de artisti. Ce mai put spune decat un pare BRAVO si mult, mult respect!

LĂSAȚI UN MESAJ