Cum se făcea școală pe vremea mea

369

După ce am terminat primele patru clase primare, cu statutul de premiant, eram doar fiul doctorului, cine ar fi îndrăznit o mişcare, în comuna Topolovăţul-Mare, părinţii mei au luat decizia de-a mă da mai departe la şcoală, pentru etapa liceală, direct la Bucureşti. Brutală schimbare de situaţie, cum aveau să mai fie şi altele în viaţa mea.

Intram astfel, an 1955, domnitor absolut, cu voia ruşilor, tov. Dej, în familia Nemoianu, urmând ca alături de cei trei fraţi, Virgil, Romulus, Alexandru, veri ai mei, să urmez cursurile liceului I.L. Caragiale, fost, pe vremea burgheziei, Titu Maiorescu.

Clădirea „noii şcoli”, la o primă vedere, m-a uimit, îmi apărea imensă, trei niveluri, ţinând „în şah”, trei străzi, curtea, la rândul ei, părând un spaţiuunde ar fi putut ateriza un avion. Elevi mulţi, puhoaie, feluriţi ca aspect, unii zgomotoşi, tupeişti, alţii tăcuţi, cei mai mici având un respect amestecat cu teamă faţă de cei mari. Elementul golănesc din cartier, neşcolar, îl reprezentau, cu succes, Buză, Gherman, Boghici, Culineac. „Regi ai curţii”, dacă mă pot exprima astfel, erau cei trei-patru profesori de sport, care sub aspect fizic chiar arătau bine. Nu era indicat să treci de prea multe ori pe dinaintea lor. Curtea, cu „zbuciumul” ei, era însă una, sălile de clasă fiind cu totul altceva. Aici, dominaţia profesorilor, cu rare excepţii, era aproape totală. Oamenii aceştia, bărbaţi, femei, nu se pretau la familiarisme cu noi. Foarte rar ne spuneau pe numele mic, nu ne făceau destăinuiri personale, veneau punctuali la ore, nu prea tolerau să intrăm după ei, eram doar copiii părinţilor noştri, nu şi ai lor. O disciplină cu nuanţe militare domnea în liceu. Dacă îţi vedeai de treabă, nu aveai probleme cu „şefii”, în caz contrar, însă, da…

Proaspăt venit de la ţară, clasa a V-a, pe la mijlocul anului, într-o zi, la una dintre ore, profesorul lipseşte, lucru care, de altfel, se întâmpla rar. Începe, după cum era de aşteptat, haosul, ţipete, îmbrânceli, alergături printre bănci. Mie îmi vine însă în minte o idee superioară, fusesem doar premiant, şi anume aceea de-a mă urca cu picioarele direct pe catedră. Chiar trec la fapte, eram piesa „regină” a haosului, ţopăiam pe cea mai importantă piesă mobiliară a clasei, când uşa de la intrare, brusc, se deschide. Un bărbat puţin cărunt, cu perciuni mari, vine spre mine, „coboară imediat”, îmi spune, şi în secunda „doi” îmi cârpeşte, „lup-lap”, două plame sănătoase peste faţă. Omul, profesor de fizică, după cum aveam să aflumai târziu, nu-şi putea ţine ora din cauza „programului artistic” din clasa noastră. Vreau să spun că de-atunci nu m-am mai urcat pe nicio catedră şi nici prea mari zgomote n-am făcut. Cât priveşte „lup-lap”-urile încasate, a fost în regulă cu ele, n-aveam ce căuta „cu dansul” pe catedră.

Un alt episod, pot să zic de „turbulenţă”, îl traversez în ultimul an de liceu, clasa a XI-a, trimestrul II. Ce să vezi, mă apucă pe mine o mare plictiseală faţă de ore, care tinde să se transforme în somn. Văzând că aceasta e tendinţa, mă plasez în ultima bancă, şirul de la perete, având drept protecţie spatele unui coleg masiv, repetent. Ore de-a rândul, în timp ce premianţii şi „turma” munceau, cu capul lăsat pe braţ, ca un oştean rănit, mă pierd într-un fel de ceaţă. Materiile curg, eu, tembel, somnolez. Notele şi mediile, toate pe potrivă. La română, 4, istorie, 4, fizică, 3, chimie, 2. La bilanţul trimestrului, tov. dirigintă, în fapt,doamna Saulea, profesoară seacă de latină, îmi spune: „Vezi că eşti ultimul din clasă. Ai în faţă un bacalaureat (care atunci nu era încă un „cacalaureat”) şi, probabil, vrei să dai şi la facultate. Stai jos”. Atât şi nimic mai mult. Deci, cu alte cuvinte, dacă vrei să te salvezi, depinde doar de tine. Pile politice n-aveam. În trimestrul trei, am lăsat somnul de-o parte, din ultima bancă m-am cerut în prima şi m-am pus pe treabă. Tot cu mâna sus până în ultimele zile ale anului. Mulţi colegi cu situaţii clarese plimbau cu bărcile pe lacul Floreasca,eu, tot cu mâna sus, la fizică, chimie, română. Am tras învăţăminte de aici. Bine mi-au făcut profesorii, adevăraţi profesori, şi nu caricaturi, că mi-au întors spatele atunci când n-am fost elev, ci doar o „ladă goală”, bine a procedat şi Octav Florescu, când m-a tratat cu două „lup-lap”-uri, căci n-aveam ce dansa în draci pe catedră.

Ţin să spun că, în ultimul trimestru, cu medii de 8 şi de 9, am reparat totul, reuşind, apoi, să intru şi la facultate.Totul prin muncă, fără pile şi fără tupeu. (Printre rânduri se pot citi destule.)

LĂSAȚI UN MESAJ