Cum mai stăm cu datoria față de țară

1386

Cu câțiva ani în urmă, Ion Caramitru a spus, pe scena Teatrului Naţional din Timişoara: „Revoluţia la care am participat eu în decembrie 1989 n-a reuşit. În schimb, cea la care a participat Sergiu Nicolaescu a reuşit”. Paradoxul rostit atunci de actor nu era o replică dintr-o piesă, ci realitatea în care jucăm de mai bine de un sfert de veac.

„Puterea celor fără de putere” a înlăturat dictatura şi a adus libertatea. A fost o putere radicală, care dacă s-ar fi translatat din stradă în structurile de conducere ale României, ar fi făcut ca multe paradoxuri catastrofale să nu mai existe. Însă revoluţia a rămas pe carosabil, iar radicalismul ei s-a stins în gâturile celor care strigau „jos comunismul” şi în sângele celor care au fost împuşcaţi. Sus, beneficiile ei au fost preluate şi manipulate de „comuniştii umani”, ce au ţâşnit imediat de pe liniile moarte pe care îi trăsese PCR-ul. Ei s-au înţeles rapid – din priviri, în urma unor negocieri urgente în lifturi, după uşi sau din mers. Nu puteau rata oportunitatea: ţara le era adusă pe tavă, doar trebuiau să se (auto)servească. Cine-i oprea? Cei câţiva care urcaseră din stradă sus şi care „umblau” cu principii, scrupule, ba chiar erau anticomunişti? Trebuiau ejectaţi sau liniştiţi într-un fel.

Când în martie 1990 s-a citit, din balconul Operei, Proclamaţia de la Timişoara, cei care acaparaseră puterea, în frunte cu Ion Iliescu, au strâns rândurile. Punctul 8 al documentului îi viza direct, căci propunea ca “legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate”. Argumentele invocate erau reale: “Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară”. Continuarea îl avea în colimator pe Iliescu însuşi: “Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism (…)”.

Însă Proclamaţia de la Timişoara, cu al său punct 8, a lăsat indiferentă majoritatea românilor. Poate şi pentru că majoritatea n-a trebuit să (mai) iasă în stradă în decembrie ’89. O făcuse o foarte mică parte dintre conaţionali şi fusese suficient. Restul, la televizor şi la radio, cu sufletul la gură. Şi ştirea bombă venise: suntem liberi! De ce să o luăm de la capăt? Pe micul ecran rula deja varianta „liniştită” a altei producţii ce promitea, cu gura până la urechi, happy-end.

În 11 martie se împlinesc 26 de ani de când, de la balconul Operei, s-a citit Proclamația de la Timișoara. Încă o dată, după decembrie 1989, acest oraș își făcea datoria față de România.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ