Cum au facut rost de apă curată timișorenii, acum aproape o sută de ani

1871

Timișoara ca oraș, dar și toată partea de câmpie a Banatului, a suferit de un mare neajuns. Aici era un adevărat regat al apelor de toate felurile. Chiar harta istorică a regiunii este definită ca un dreptunghi cu laturi aproape egale, mărginit pe toate laturile de mari râuri și la sud chiar de fluviul Dunărea. La câmpie eau nenumărate lacuri, canale, bălți. Cu toată acestă abundență de apă, locuitorii sufereau de lipsa unei ape curate, bună de băut. Blestemul apei, să fii înconjurat de mlaștină și să nu ai ce să bei.

În Cetatea fortificată a orașului se consuma apă din Timișel (termenul de Bega încă nu apăruse) Se filtra grosolan fără pretenții și era bună pentru animale și cei de stare simplă. Pentru cei mai suspuși se aducea apă de la fântânile din afară. Mai ales din nordul orașului. Nici nu este de mirare că acolo unde era câte o fântână cu apă rece și curată se ridica o mică așezare sau un loc de popas. Conducătorii otomani aveau chiar o reședintă de vară in marginea de nord-vest a orașului actual, la locul rămas până recent în memoria colectivă ca Fântâna Pașei. Locul abia se mai poate distinge pe calea Torontalului. Chiar și administrația habsburgică a folosit locul pentru o reședință apreciată și numită în continuare Brunnen des Paschas (Baschabrun).

Într-o descriere din anul 1551 se vorbeşte despre o fântână adâncă amplasată în incinta castelului. Cercetările arheologice din curtea castelului de acum zece ani au descoperit într-adevăr un puţ, fără să existe încă date sigure dacă este vorba despre fântâna menţionată în 1551.

Cronicarul turc Evlia Celebi afirma că în anii 1660 „Timişul” (de fapt brațul de nord, ce acum este Bega) curgea în două locuri din cetate prin filtre, din care timişorenii îşi luau apa necesară. Tot în „Timiş” se aruncau însă şi gunoaiele. Filtrarea apei era un fapt pozitiv, dacă avem în vedere că într-un oraş nord-european, cum este Hamburg, apa de băut a început a fi filtrată abia după epidemia de holeră din anul 1892. Atunci au pierit 9.000 de oameni.
Importanța apei de băut este reflectată și în legenda căderii cetății după asediul Semilunei. Turcii reușesc să dărâme turnului de apă medieval ce se afla cam între Castel și Cetate, iar apărătorii rămân fără apă, pe o căldură apăsătoare. Este una din cauzele căderii Timișoarei, în vara lui 1552.

Prima încercare de rezolvare a apei potabile a făcut-o în anul 1732 Florimund Mercy, cu pompă hidraulică ce ridica apa din foraje. Așa cum am mai povestit în aceste pagini, maestrul hidrologiei, Maximilian Emmanuel de Fremaut a imaginat și construit un sistem de alimentare ce ar fi trebuit să aducă apă de la Giarmata până în oraș. Dar aducțiunea a fost repede abandonată. O altă încercare se face în anul 1774, aducându-se apă din Fabric, pe o ţeavă, de la maşina hidraulică ce o pompa din Bega. Apa era trecută printr-un filtru pe bază de rumeguș. Instalația era formată din câte două conducte din lemn. Acest sistem aproviziona cetatea cu apă. În 1774 se construieşte pe amplasamentul „maşinii hidraulice” un turn de apă. Cine are curiozitatea de a cerceta atent stema orașului poate vedea un turn de apă. Probabil că așa arăta, ca pe scutul heraldic. A avea apă de băut era cheia supraviețuirii, ce trebuia pusă la loc de cinste pe stemă. Dar problema Cetății rămâne.
În timpul asediului orașului din vremea revoluției de la 1848-1849 turnul de apă este distrus. Din acest moment, aprovizionarea cu apă continuă să se realizeze numai cu fântâni săpate la adâncime redusă.

După mai multe nemulțumiri ale locuitorilor, au început săpăturile pentru fântâni arteziene. Prima încercare s-a făcut în Piaţa Unirii, în anul 1835. Aici s-a forat şi a fost introdusă ţeava metalică până la peste 500 de metri adâncime, dar fără rezultat potrivit. Tot în Piaţa Unirii, în faţa Palatului Prefecturii (Palatul Baroc), în anul 1890 se forează la 406 de metri şi apa a urcat până la un metru. Dar apa a fost caldă şi se susținea că ar fi avut proprietăți medicinale. După mai multe reparații și deznisipări și în zilele noastre se bea de acolo. Chiar și porumbeii o apreciază deosebit.

Abia după demilitarizarea fortăreaţei militare a cetăţii, în 1892, s-a pus problema realizării unui sistem modern de aprovizionare cu apă. S-au propus mai multe proiecte. Unele revoluționare, altele mai depășite.

Stan Vidrighin, cel născut la Rășinari dar absolvent al Politehnicii budapestane, ajunge prin concurs la Timișoara ca inginer la serviciul tehnic al Primăriei în anul 1902. După doar doi ani de activitate a fost promovat inginer-șef al aceluiași serviciu, unde, după ce a verificat ofertele anterioare, a demarat pregătirea proiectului general de canalizare a apelor uzate și meteorice, precum și cel de alimentare cu apă al orașului.

Pentru realizarea acestor două proiecte majore, a călătorit și studiat sisteme asemănătoare la Dresda, Berlin, Hamburg, Koln, Strasbourg, Karlsruhe și Londra. După întoarcerea în țară, a întocmit proiectele de alimentare cu apă și canalizare ale Timișoarei. Iar de la planșetă a trecut direct pe șantier supraveghind de aproape toate fazele de realizare a celei mai moderne rețele din centrul Europei. Rețeaua de aprovizionare este finalizată în 1912 iar cea de evacuare a apelor pluviale și cele uzate sunt finalizate doi ani mai târziu. Măsura seriozității și temeiniciei proiectului este dată de faptul că o bună parte din lucrare funcționează la fel de bine și eficient și în zilele noastre, după mai bine de un secol de exploatare.

Pentru aprovizionarea cu apă s-au executat fântâni de mare adîncime la sud-est de oraş, care alimentau Uzina de Apă aflată pe atunci pe Calea Urseni. Aici apa era filtrată în mai multe etape şi pompată în reţeaua de aprovizionare. Pentru a se evita „panele de apă” în cazul unor reparaţii sau defecţiuni, se construiesc două turnuri de apă, primul în Fabric, al doilea în Iosefin. Turnurile susţin câte un bazin cu apă de rezervă, bazine care asigurau aprovizionarea cu apă a oraşului timp de patru ore, în cazul în care sistemul de aprovizionare central nu ar fi funcţionat.

Un Castel de apă sau turn de apă reprezintă o instalație hidrotehnică ce are menirea de a stoca apa. De asemenea, are și rol de reglare a presiunii într-o rețea. Principiul de funcționare este cel al vaselor comunicante. Înălțimea castelului este determinată de presiunea necesară în sistem.

Cele două turnuri timișorene sunt adevărate bijuterii de tehnică dar și de arhitectură industrială de început de secol XX. Nu mai sunt de mult timp funcționale. Încă mai domină cu înălțimea lor cele două parți de oraș unde se află. Cu toate că peste tot în lume sunt vânate de arhitecți pentru a fi reconvertite în alte scopuri, ce atrag curioșii, la noi, ca în multe alte cazuri, sunt lăsate să se deterioreze încet și fără rost. Povestea lungă și întortocheată o vom prezenta în curând.

LĂSAȚI UN MESAJ