Poate părea cumva o forţare, dar cel care a tranşat definitiv soarta alegerilor locale a fost nimeni altul decât preşedintele României, Klaus Iohannis. Şi nu printr-o anumită implicare în procesul electoral, ci tocmai prin neimplicare. Fiindcă, de la „România lucrului bine făcut”, am ajuns la „România lucrului bine tăcut”.
Într-o perioadă în care încrederea în clasa politică a ajuns la cele mai scăzute cote, alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte a reprezentat speranţa românilor într-un început de schimbare în bine. Nimeni nu se aştepta să facă minuni. Alegătorii au văzut însă în el un reper faţă de care să-i încadreze pe politicieni. Nici proverbiala lui tăcere nu a deranjat la început pe nimeni. Era văzut ca „neamţul care tace şi face”. Sau cel puţin asta aşteptau românii de la el.
Acum însă, după un an şi jumatate de mandat, în care „realizările” sale, cel puţin în percepţia publică, sunt legate de case, călătorii în străinătate şi ţinutele soţiei, şi-a pierdut încrederea şi susţinerea publică.
Partidul care l-a „emulat” e în degringoladă totală, guvernul, după cum singur a declarat, nu e al lui, iar de o majoritate în parlament nici nu mai vorbim.
Nici soluţia tehnocrată pe care a găsit-o nu s-a bucurat de un prea mare succes. După entuziasmul iniţial, premierul Dacian Cioloş şi-a pierdut, treptat, încrederea, mai întâi a politicienilor, a populaţiei şi în cele din urmă chiar şi a preşedintelui care l-a propulsat în fruntea Guvernului.
Scandalurile care au urmat, legate şi de schimbările de miniştri, şi de arestările şi eliberările politicienilor, de corupţia din instituţiile statului, din sistemul sanitar au măcinat şi bruma de entuziasm ce mai rămăsese în inima poporului.
Şi, colac peste pupăză, apatia totală, cel puţin la nivelul aparenţelor, a preşedintelui, atât în ceea ce priveşte problemele interne ale ţării, cât şi cele externe, mai ales acum, într-o lume aflată în schimbare, când se simte nevoia unui conducător care, chiar dacă nu ne conduce spre lumină, măcar ne-o arată.
Şi uite aşa a murit şi speranţa românilor că lucrurile se vor îndrepta vreodată în România. Iar consecinţa – lumea nu s-a mai prezentat la vot. Astfel încât soarta alegerilor locale a fost decisă doar de nucleul dur al fiecărui partid. Cel care a fost mai bine organizat a câştigat. Nici nu a mai contat că unii candidaţi sunt cercetaţi penal, condamnaţi, acuzaţi de corupţie, sau chiar închişi.
Şi am ajuns, probabil, ţara cu cei mai mulţi primari penali, cel puţin din Europa. Cleptocraţia e la putere în România. Asta e! Ghinion!