Cu mâinile pe batistă

1122

Asistenta izbucnea ca o felie de pâine dintr-un prăjitor nou, rusesc. Rumenă, parcă nu intra pe ușă, ci o înlocuia, de-a dreptul, într-o clipă, cu propria-i „siluetă”. Ordinul „Mâinile pe batistă!” răsuna mai mult decât patriotic. După ce intonam Tricolorul, atacam igiena. La prima oră, în primele minute.

Nu știu nici acum prea bine de ce, dar mă simțeam condamnat de fiecare dată. Chiar dacă batista era adesea punctul meu forte, iar manichiura, nu prea departe. Și, totuși, aveam ceva de ascuns: „r”-ul graseiat, care făcuse deliciul cabinetului medical și-l mai făcea încă. O fisură în portretul moral înainta în portretul fizic. Și simțeam că se vede. Așteptam doar să mi se ceară să spun „r”. Și să „r”epet… școlărește. Iar abuzatul — nu-i așa?! — devine, poate deveni abuzato„r”.

M-am întrebat, într-una din serile trecute, dacă nu cumva tocmai asta s-a petrecut cu mine. Din păcate… Trecând pe lângă o frumoasă clădire de secol XIX, proaspăt renovată, din Piața I.C. Brătianu: Casa cu Axa de Fier, devenită Centru de Afaceri. Fațada — și mă refer la cea dinspre Palatul Dicasterial —, splendidă, de altfel, ziua, a primit un sistem de iluminat, care, odată cu lăsarea serii, își face pe deplin datoria. Eclerajul însă e uneori crud cu scena, mai ales când regizorul e pur inginer: scoate la iveală și ce e bine, și ce rău. Iar drișca meșterului a graseiat în voie pe tencuiala udă. Cât pentru zeci de ani de-acum înainte. Portretul moral și-a înfipt unghiile neîngrijite în portretul fizic. Și a cimentat adevărul că „merge și-așa”. O revanșă a lui Dorian Gray, marele personaj al lui Oscar Wilde, recepționată cu brio?! Sau o batistă pe țambal, necălcată?! Nu vreau să cred în ruptul capului în a doua variantă! Aș redeveni abuzat. Și oricât de nefericit ar fi abuzatorul soft din mine, prefer să rămână așa: un cârcotaș. Ba chiar unul de treabă, cu ocupația galantă de a se bucura. Și de frumusețea recâștigată cu pierderi grele a Timișoarei vechi. Metru cu metru pătrat.

De fapt, cred c-am uitat să ne privim orașul. Îi ordonăm aspru: „Mâinile pe batistă!”, dar nu-i facem vizite acasă. Îi căutăm nod în rostul dintre două pietre cubice și-i găsim o capsă de bere. Cu satisfacție. Ne place să-l „prindem”. Să-i amintim ce-ar fi putut fi. Pentru noi! Și cred că ne merităm cea mai înaltă clădire din România. Aici, la Timișoara, în Openville. Ca „pedeapsă”…

Undeva, în Ecouri din Epoca Jazzului, Scott Fitzgerald își amintește de vizita lui pe Empire State Building, cea mai înaltă clădire din lume la ora aceea. Autorul Marelui Gatsby avea totul și ceva pe deasupra: New York-ul. Orașul era la picioarele sale. Însă antreprenorii montaseră pe „acoperișul lumii” făcut de ei o lunetă. Prin care vedeta scrisului a privit lung, după o noapte în care trecuse din sărut în sărut prin toată strălucirea metropolei. Și, departe, în zorii tulburi, Fitzgerald a întrezărit marginile orașului. Ale orașului său iubit. Care, iată, avea, chiar avea, margini! Ca și lumea lui. Atunci, americanul s-a prăbușit. Și visul, și romancierul. Și, mai târziu, new-yorkezul… Apoi, omul. Definitiv.

Peste cei 155 de metri ai turnului nostru din Openville nu știu dacă va exista sau nu o lunetă. Ori dacă va fi nevoie de așa ceva ca să ne vedem marginile orașului; să ne împărțim, darwinist, destinul cu al clasicului literaturii de peste Ocean. Cred însă că ocheanul întors ni s-ar potrivi mai bine aici, jos și acum. Să ne vedem cu mâinile pe batistă.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ