Tribunalul Internațional pentru Fosta Iugoslavie a pronunțat în data de 22 noiembrie condamnarea la închisoare pe viață a lui Ratko Mladić, fost general-colonel în Armata Populară iugoslavă și comandant al Armatei Republicii Srpska în timpul sângeroaselor lupte din Bosnia-Herzogovina de la mijlocul anilor ’90. Hotărârea Curții survine după mai bine de un sfert de veac de la comiterea faptelor și la șase ani de la arestarea sa în Serbia și transferul către Centrul de Detenție de la Haga.
Desigur că Mladić are dreptul de a formula recurs, dar gravitatea faptelor, numărul mare de capete de acuzare (10), fiecare din categoria celor mai grave infracțiuni posibile, califică întregul efort drept unul total nerezonabil. Însuși faptul că, pentru fapte comise împreună cu Radovan Karadžić, președintele de atunci al Republicii Srpska, acesta din urmă a primit doar 40 de ani de detenție este semnul clar că Mladić poate fi considerat un caz închis, optim pentru analize și dezbateri. Felul în care a evitat extrădarea, faptul că a pus în dificultate întreaga relație a Serbiei cu Uniunea Europeană prin succesivele ascunzători și tertipuri de comunicare este, de departe, un element agravant al situației sale.
Considerat erou în numeroase cercuri din Serbia și, mai ales, din Republica Srpska, dar numit în lumea democratică „măcelarul din Balcani“, Ratko Mladić a repus în discuție numeroase teorii privitoare la desfășurarea unui război, principii și convenții juridice cu privire la combatanți, dar și teorii referitoare la populația civilă din teritoriile aflate în conflict; a subminat o întreagă cultură europeană a soluționării diferendelor între state, cultură consacrată și consolidată cu mari eforturi după cel de-al Doilea Război Mondial; a provocat întreaga gândire privitoare la crimă, ură, violență spre redefinire și adaptare la noile limite afirmate la mijlocul anilor ’90.
Scurt istoric
Anul 1980 a rupt fosta Iugoslavie de aura sa de defector al taberei comuniste prin decesul lui Josif Broz Tito! Acesta a știut, timp de decenii, să creeze și să afirme o identitate de invidiat federației slavilor de sud, iar principiul rotativ prin care s-ar fi asigurat succesiunea lui era menit să mențină echilibrul între diferitele republici și interese, păstrând, totuși, unitatea țării. Compromisul nu e niciodată ușor, dar în politică produce deseori efecte mult mai bune decât jocul de sumă zero al puterii!
Ambițiile și orgoliul lui Slobodan Milošević au reușit nu doar subminarea unor instituții îndelung construite, ci și scoaterea din subteranele istoriei a miturilor, utopiilor, simbolisticii naționaliste, iar în cele din urmă au redesenat harta Balcanilor de Vest. Iugoslavia nu era deloc o federație de state relativ comparabile, iar Cutia Pandorei a avut mult mai multe de spus decât toate cărțile de istorie. Anii 1991–1992 au pus pe agenda internațională declarațiile de independență ale Sloveniei, Croației, Macedoniei și Bosniei. Între subordonarea față de naționalismul tot mai radical de la Belgrad și o independență greu sustenabilă pe termen lung, aceste țări au preferat libertatea. În replică, puterea centrală a avut grijă ca teritorii importante din Croația și Bosnia să fie/să devină majoritar sârbești, pentru a legitima revendicările, dar și pentru a slăbi șansele de consolidare ale noilor republici. Regiunea Krajna de pe teritoriul Croației a fost redobândită cu prețul unor lupte extrem de sîngeroase, în timp ce Republica Srpska, din componența Bosniei-Herzegovina, a uzat deseori de dreptul de a bloca inițiativele legislative care ar fi modernizat țara și i-ar fi putut conferi un loc decent în rândul statelor europene. Fundamentalismul naționalist din această entitate a menținut speranța unei realipiri la Serbia, cel puțin pentru teritoriile pe care le înglobează, dacă nu pentru întreaga Bosnie-Herzegovina. Argumentul avantajelor populației majoritare a constituit o sinistră sursă de inspirație pentru politicile anilor 1992–1995 de deportare, exterminare, epurare etnică și religioasă. Acolo unde statistica nu susținea politica de putere, puterea urma — cu sprijin militar susținut — să răstoarne statistica și să reconstruiască etnic comunitatea. Ani de teroare, de forțe militare și paramilitare coordonate împotriva populației civile, mii de victime, fapte abominabile, dezlănțuirea demonilor ascunși sau neștiuți au transformat micul rai de la Marea Adriatică într-un coșmar al finalului de secol XX.
Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie
O întreagă comunitate internațională a fost șocată de „rapoartele privind crimele îngrozitoare, în care mii de civili au fost uciși și răniți, torturați sau abuzați sexual în tabere de detenție, iar alte sute de mii au fost izgonite din casele lor” — se spune pe site-ul Tribunalului de la Haga. De aceea, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a creat, în luna mai 1993, Tribunalul Penal pentru Fosta Iugoslavie, cu scopul de a cerceta și judeca din afara conflictului faptele și ororile petrecute în timpul războaielor. Era primul tribunal însărcinat cu asemenea competențe după cele de la Nürnberg și Tokyo, dar lucra sub stupefacția că asemenea atrocități s-au putut repeta în Europa postbelică.
Ceea ce a așezat și mai multă presiune pe „umerii” Curții era faptul că numeroase episoade erau încă în desfășurare, iar filosofia de război ținea la bun adăpost vinovații și în tăinuită locație probele cele mai concludente. Chiar martorii erau greu de convins, dificil de adus în fața instanței, foarte complicat de protejat după colaborarea cu Tribunalul. Ca în orice situație similară, partea care riscă cel mai mult e tentată să nu mai recunoască jurisdicția Curții. În plus, norme precum Convențiile de la Geneva din 1949, legislația privitoare la purtarea unui război s-au dovedit a fi mult depășite de evenimente, iar încadrările juridice ale faptelor reclamau instituții care nu fuseseră reglementate — cea mai binecunoscută fiind cea a epurării etnice.
Ca urmare, suspecții, majoritatea conducători militari sau politici, au reușit să stea în siguranță fie pe teritoriul Serbiei (pe atunci confederată cu Muntenegru), fie în Europa, amânând cât s-a putut de mult începerea procesului penal și, automat, pronunțarea unei hotărâri. Dacă adăugăm crizele umanitare din teren, precum și stupefacția comunității internaționale, avem un început de cadru în care a trebuit reinventată ordinea juridică și morală. Curtea a trebuit să lucreze fără o narațiune unanim acceptată a faptelor, având obligația de a oferi întâi o identificare, o explicație, și abia apoi, o judecată. În acest fel, au fost soluționate peste 160 de cazuri, cu 83 de condamnări.
Ratko Mladić
Militar de carieră, ofițer în fosta armată a Iugoslaviei, Mladić a urcat tenace toate treptele ierarhiei militare, atât în timp de pace cât mai ales în anii fierbinți ai dezintegrării federației. După un scurt stagiu la Priștina, i s-a oferit comanda Corpului 9 organizat spre a apăra Krajna împotriva armatei croate, și apoi, din luna mai 1992, ca general locotenent colonel, a organizat blocada orașului Sarajevo și a condus întregul șir de operații militare desfășurate de sârbii bosniaci împotriva independenței Bosniei dar și a populației civile. Sub comanda politică a lui Radovan Karadžić și, în cele din urmă, chiar în disonanță cu acesta, Mladić a fost omul de decizie, ordin, organizare și control al atrocităților comise între 1992 și 1995 în Republica Srpska, în special în Sarajevo și Srebrenica. Rechizitoriul a cuprins 11 capete de acuzare, dintre care doar unul a fost respins de instanță, celelalte zece fiind amplu argumentate și coroborate în vederea condamnării finale. S-a îndepărtat acuza că ar fi condus singur întreaga operațiune de genocid, dar s-a reținut participarea sa crucială în cele patru tipuri de asocieri criminale — Joint Criminal Enterprises JCEs.
Cea mai generală dintre acestea: operațiunea de îndepărtare permanentă a populației non-sârbești de pe teritoriul Republicii Srpska, cu scopul obținerii unei regiuni cu populație majoritar/integral sârbească. Metodele prin care a fost derulată această epurare au fost genocidul, persecuțiile, exterminarea, crima, deportarea, transferul forțat de populație. Au fost luate în calcul nenumărate mărturii ale supraviețuitorilor sau rudelor victimelor care au fost ucise cu bestialitate pentru simplul motiv al diferenței etnice sau religioase: oameni surprinși pe străzi plimbându-și copiii au fost împușcați alături de minori; un grup care se întorcea de la muncile câmpului a fost forțat să sară de pe un pod, în apă, și apoi, împușcat acolo; mii de oameni scoși din case și înghesuiți în camioane care îi transportau spre locuri de detenție în condiții greu compatibile cu supraviețuirea, însetați și înfometați, bătuți, umiliți, lipsiți de cele mai elementare condiții sanitare; comiterea de acte de violență sexuală obligatorie între deținuți sau de către soldații conduși de Ratko Mladić; incendierea caselor din care fuseseră deportată populația non-sârbă, aproprierea bunurilor acestora, fie prin furt, fie prin forțarea lor să semneze acte de renunțare. Toate acestea au fost încadrate de Tribunal atât ca violare a Acordurilor de la Geneva din 1949, cu privire la tratamentul datorat civililor necombatanți, cât și la crime împotriva umanității, pentru violența și cruzimea manifestată împotriva ființei umane.
Cea de-a doua, Acțiunea Sarajevo, a constat în inducerea terorii în rândurile populației civile cu scopul determinării acesteia să părăsească „voluntar” locurile natale și să nu dorească să se mai întoarcă vreodată. Aici s-a reținut propaganda sălbatică în favoarea trupelor sârbești, tăierea furnizării serviciilor minimale, precum apă, gaz, electricitate; menținerea unei stări continue de insecuritate și spaimă; avertizări privind viitoare epurări. Curtea a remarcat rolul central al generalului Mladić în coordonarea acestor acțiuni. Și în acest caz, l-a acuzat și condamnat pentru încălcarea acordurilor de la Geneva, precum și a legilor de purtare a războiului, dar și pentru crime împotriva umanității.
A treia, Acțiunea Srebrenica, avea ca scop eliminarea populației musulmane din Bosnia, uzând aceleași „strategii” ca și în primul caz, de data aceasta cu dedicație pentru o comunitate religioasă și culturală ce trebuia exterminată. Prioritate au avut aici lăcașele de cult, liderii spirituali, simbolurile și ritualurile musulmane, astfel încât organizarea deportărilor, detenției, persecuțiilor să fie însoțită de violarea principiilor și valorilor specifice: moschei și minarete incendiate, lideri religioși umiliți și uciși în fața comunității, interdicții socio-culturale încălcate. Aici, instanța a considerat că, prin ordinele date, Mladić a comis toate cele patru tipuri de infracțiuni din portofoliul de competențe al Tribunalului.
Cea de-a patra Acțiune i-a avut ca victime pe reprezentanții Națiunilor Unite, trimiși acolo spre a asigura protecția populației civile, precum și pentru observarea din teren a faptelor și responsabilităților. Aceștia au fost luați ostatici și folosiți spre a opri atacurile NATO asupra obiectivelor de interes strategic pentru armata VRS, a sârbilor bosniaci. E adevărat că, la un ordin ulterior al lui Mladić, aceștia au fost eliberați, dar timp de o lună au fost folosiți drept scuturi umane, și apoi ca monedă de schimb pentru încetarea loviturilor aeriene NATO, între 25 mai și 24 iunie 1995.
Sfârșit de poveste?
Ratko Mladić a fost găsit vinovat pentru zece infracțiuni deosebit de grave: genocid, persecuții, exterminare a populației civile, crimă, deportare, transfer forțat de populație, teroare, luare de ostatici. După mai bine de două decenii de la producerea faptelor, avem istoricul acestora, cu numele vinovaților și condamnările lor. Dar și o populație încă traumatizată, o generație tânără care trebuie să se reinventeze, să-și formuleze o identitate și un mod de viață compatibil cu efectele sociale, culturale, dar și politice ale conflictelor. Se poate trăi ca și când nu s-a petrecut nimic? Se poate continua cu amintiri și stereotipuri? Unde o fi linia de toleranță și cât de aproape sunt comunitățile locale de aceasta? Adică, juridic, Curtea a spus povestea. Este această condamnare și finalul conflictului socio-cultural? Se spune că, de acum, cei uciși stupid, pentru apartenența lor etnică sau religioasă, își vor găsi liniștea. Dar supraviețuitorii? Va putea societatea să-și refacă textura internă și dinamica firească? Iar, mai presus de toate, societatea europeană va învăța, oare, prețul fundamentalismului atroce?