Complexul școlar Notre Dame, locul unde s-au emancipat primele femei din Banat

940

Banatul a avut în istoria sa o bogată experiență a instrucției tineretului de toate nivelurile. Dacă e să ne referim la poate una din primele activități de cultură cunoscute din toată acestă bucată de continent și tot se vede întâietatea de pe aceste meleaguri.

Biblioteca mănăstirii fondate de călugării cistercieni de la Igriș, pe la anul 1179, este prima bibliotecă atestată documentar pe teritoriul actual al României. În bibliotecă se găseau lucrări ale unor clasici ai culturii latine precum Cicero, Seneca, Suetonius și Quintilian, dar și cărți ale unor autori medievali din toate domeniile cunoașterii. Mănăstirea a fost distrusă la invazia tătară din 1241 și reconstruită ulterior, apoi ruinată din nou în timpul ocupației otomane, dar renumele ei a rămas peste secole. Știința de carte a rămas o caracteristică a locurilor.

În toată perioada epocii medievale, de pregătirea mai mult sau puțin temeinică a învățăceilor s-a ocupat aproape exclusiv biserica. Nu existau școli de stat în accepțiunea actuală. În cele mai multe cazuri, diaconi, preoți, dascăli sau călugări au fost învățătorii comunității.

Până la începutul secolului al XIX-lea, învățământul pentru eleve era inexistent în formă organizată. Rarisimele cazuri de știutoare de carte erau rezultatul institutorilor particulari.

De la schimbarea de regim politic din 1948, mai multe instituții de învățământ din Timișoara, printre care cel mai cunoscut este Colegiul Bănăţean, dar și  Liceul cu predare în limba sârbă „Dositej Obradovici” sau școala specială „D. Ciumăgeanu” sau Colegiul Tehnic de Vest Timișoara (Grupul Școlar Industrial de Construcții Montaj), toate  își desfășoară activitatea în clădirile ce au aparținut, din secolul trecut, Ordinului Călugărițelor de Notre-Dame. Tot aici se găsește și Casa de Cultură a Studenților, parte componentă a complexului monahal educativ.

Ordinul călugăresc al surorilor sărace Notre-Dame (sau Sorores Pauperes Scholares de Nostra Domina) a fost  fondat în 1833, în Bavaria, de Karolina Gerhardinger. Pe numele ei monahal „Maria Theresia a lui Isus” și-a dedicat întrega viață educației fetelor. Ca orice noutate, a întâmpinat multe greutăți inițiale. Dar, prin grija principelui  Ludwig al Bavariei, au primit recunoașterea oficială și o mănăstire drept sediu în martie 1834. Ideea unei școli pentru fete a prins destul de repede. Din anul 1847, în Statele Unite ale Americii, ordinul și-a extins activitatea în rândul imigranților germani. Iar din ianuarie 1854 primesc aprobarea deplină de la Papa Pius al IX-lea. Din 1850 ordinul începe să se răspândească și în Anglia și în alte țări europene.

Episcopii ce au urmat pe scaunul sfântului Gerard, el însuşi un erudit cărturar ce a sprijinit școala, au ținut să dea o atenție deosebită educației tinerilor. Astfel că, pe la mijlocul secolulul al XIX-lea, episcopul Diecezei de Cenad, Alexander Csajághy, a aflat de existența acestui ordin călugăresc și a dorit să înființeze o școală pentru instruirea și educarea fetelor și în Timişoara, deoarece, pe atunci, nu exista o astfel de instituţie si nici o mănăstire de călugărițe-profesoare.

În acest nobil scop, a făcut o vizită la München fondatoarei și primei starețe a Ordinului, care a fost de acord cu înființarea Ordinului și la Timișoara, trimițand aici șase călugarițe, în toamna anului 1857. La început, autoritățile orașului s-au opus vehement ideii de a încredința călugărițelor conducerea unor școli. Abia după doi ani de insistențe, cele șase surori au reușit să pună temeliile primei lor mănăstiri din Ungaria, în cartierul Cetate. Locul se afla în plin centru, peste drum de castelul Muzeului Banatului de azi. Clădirea și terenul destinat grădinii au fost obținute de episcop, care a contribuit personal cu o foarte împortantă sumă. Surorile au preluat conducerea școlii de fete din Cetate și au înființat și un internat pentru găzduirea elevelor venite din alte localități. Complexul călugăriţelor romano-catolice „Notre Dame” a avut o mare însemnătate în viaţa socială a Timişoarei.

Pe parcursul a cinci ani, călugărițele venite din Bavaria au înălțat, la marginea cartierului Cetate, o impunătoare mănăstire a Ordinului și o instituție de învățământ corespunzătoare cerințelor vremii, la care s-au adaugat o școală elementară și una superioară de fete. Pe acest loc funcţionează și acum Colegiul Tehnic „I.I.C. Brătianu”.

Tot mai multe călugărițe din Bavaria și din Banat își făceau pregătirea profesională în cadrul preparandiei (școală pedagogică) din Timișoara.

Institutul Notre-Dame din Timișoara, specializat în educarea fetelor, era cunoscut drept primul și cel mai important din Ungaria acelor vremuri. Iată de ce complexul de clădiri din Cetate, în ciuda zecilor de săli și a unei capele, devine cu trecerea anilor neîncăpător. Era nevoie de un nou și mult mai extins campus educativ (după un termen la modă acum).

Cvartalul delimitat de bulevardele General Ion Dragalina, 16 Decembrie, Regele Carol I şi al străzii Ion Ghica era cel mai potrivit prin imensitatea sa.

Din 1882, instituția-mamă a fost aleasă mănăstirea din Iosefin, un complex de clădiri ridicat în 1881, pe o suprafață întinsă, grație fondului de 100.000 de florini, donat de episcopul de Cenad, Alexandre Bonnaz. În cadrul grădinii alăturate, amenajate ca un parc, se aflau noviciatul, Școala normală de învățătoare și internatul. La finele secolului al XIX-lea, complexul mănăstiresc cuprindea școala elementară, căminul de zi pentru copii, Școala Superioară de fete, Școala Superioară Pedagogică, precum și clădirea mănăstirii. În spatele construcțiilor dinspre stradă erau diferite curți și grădini, chiar și curte pentru păsări. Pe ultima porțiune de teren fuseseră ridicate internatul, cuprinzând dormitoarele pentru eleve și clădirea Școlii comunale. Instituțiile erau legate între ele, păstrându-și însă autonomia. Cea mai mare parte a sarcinilor a fost preluată de surorile școlii, iar pentru predarea anumitor materii, ele au angajat temporar și profesori. Mănăstirea mai administra o grădiniță și o școală unde se învăța lucrul de mână.

Pe bulevardul numit pe atunci „Bonnaz utca”, după numele episcopului donator, se ridica clădirea Ordinului, construită în stil renascentist, o biserică impunătoare cu două turnuri ridicată alături și celelalte clădiri ce au fost proiectate și executate de arhitectul și constructorul Eduard Reiter și fiul său, Alexander.

Impunătoarea clădire cuprindea o multitudine de săli și o capelă. La parter se găseau 20 de săli de clasă. La etaj, în partea dinspre grădină, se aflau 12 săli de muzică, iar în fiecare din ele se găsea, la dispoziția elevelor, câte un pian. În camera de primire, mobila elegantă era tapisată cu mătase albastră. Aici îi primea stareța mănăstirii pe vizitatorii și pe părinții elevelor. În pofida pronunțatului său caracter catolic, atât la școala elementară, cât și la cele de un nivel superior de predare, au fost primite și eleve aparținand altor confesiuni.

Biserica mănăstirii a fost construită în 1894, în stil neoromanic, îmbinat armonios cu elemente eclectice, pe cheltuiala călugărițelor, și sfințită la 8 octombrie 1895, primind hramul „Sfintei Inimi a lui Iisus”. Evenimentul de consacrare a avut loc în prezenţa episcopului Alexander Dessewffy.  Statuile şi altarul de lemn au fost aduse din sudul Tirolului. În timpul comunismului, Statuia lui Cristos Regele Universului, a fost înlăturată şi ascunsă în biserică, pentru simplul motiv că purta însemnele regalităţii. După 1992, surorile au reaşezat statuia în biserică.

Altarul principal și cele două laterale au fost realizate de sculptorul tirolez Ferdinand Stufflesser. Cele patru clopote, perfect armonizate, proveneau din atelierul de turnatorie al lui Anton Novotny, iar orga este opera maestrului timișorean Leopold Wegenstein. Băncile și lambriurile din lemn au fost executate de atelierul meșterului Josef Gertheisz. Actualmente aici se celebrează în limba germană, iar în fiecare duminică, şi în limba bulgară. În 1948 aici activau peste 400 de călugăriţe, dar ordinul a fost desfiinţat şi proprietăţile lor au fost confiscate.

Clădirea cu două etaje de lângă biserică corespunde aceluiaşi stil, având însă, alături de elementele neoromanice, şi evidente elemente neogotice. Clădirea mai veche, amplasată în spatele unei curţi de onoare, a fost tratată în stil eclectic istoricist. La corpul principal, cu intrarea, parterul tratat cu bosaje puternice serveşte din punct de vedere plastic ca o bază pentru etaj, nivelul nobil – „piano nobile”. Cele trei ferestre de la etajul întâi sunt încadrate de câte două semicoloane corintice. Azi adăpostește liceul sârbesc Dositej Obradovici.

În 1935 – 1937 a fost ridicată o nouă clădire a complexului școlar, proiectată de arhitectul Michael Wolf, în stilul Bauhaus foarte actual în perioada de după prima conflagrație.. Aceasta adăpostește astăzi Casa de Cultură a Studenților.

În vara anului 1944, în timpul bombardamentelor aliate asupra Timișoarei, peste capelă și mănăstire au căzut 57 de bombe incendiare, care au distrus o parte din clădiri, inclusiv ferestrele neogotice, impodobite cu vitralii colorate, din spatele altarului.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, in școlile administrate de Surorile sărace din Iosefin învățau peste 700 de eleve, de diverse naționalități: maghiară, germană, română, bulgară, slovacă, sârbă și chiar evreiască. Odată cu naționalizarea școlilor, în anul 1948 au început și anii de pribegie. Multe surori au fost arestate și interogate de către Securitate și li s-a interzis să predea în gradinițe sau școli, în ciuda faptului că majoritatea erau cu pregătire universitară, unele chiar cu multiple licențe. Astfel surorile au fost obligate de împrejurări să-și găsească alte ocupații. Unele călugărițe au reușit să ajungă în Germania, iar cele care au rămas se întâlneau în secret în biserica mănăstirii, care era încă proprietatea lor. Dar cele mai multe au fost împrăștiate în țară la diverse alte mănăstiri sau în domicilii forțate doar pentru vina de a fi luminat multe generații de fete. Și azi este un moment de reală mândrie pentru o doamnă să spună că a absolvit la „Surorile Notre Dame”.

După 1992, Ordinul a fost reînființat, iar câteva dintre călugărițele alungate din mănăstire în 1948 au revenit în oraș. Astăzi, Ordinul își revendică numeroasele edificii înălțate în urmă cu un secol. Mersul încâlcit al legilor stagnează de mulți ani procesul de retrocedare. În cazul clădirii Colegiului Bănățean, Primăria municipiului ar vrea să se constituie drept cumpărător. Dar prețurile nu au fost încă stabilite. Expertizele și contraexpertizele durează la infinit. Casa Studenților plăteste o chirie considerată de dânșii mare iar în curând poate că va trebui să se mute. Rezolvarea este tot la nivelul municipalității.

Complexul de clădiri ce este îndeobște cunoscut drept „Colegiul Național Bănățean din Timișoara” a fost de fapt o adevărată „casă a școlilor” încă de la înființare:

– Între anii 1773 și 1880 a funcționat aici Școala Elementară „Trivium” de pe lângă parohia din cartierul Iosefin.

– Între 1881 si 1890, în paralel cu Școala Elementară, a funcționat și Școala Surorilor „Notre Dame”.

– Între 1890 și 1924 a fost abandonată vechea școală elementară, iar noua școală catolică și-a extins perimetrul, adăugându-se aripa dinspre actualul Bulevard Dragalina.

– În 1924 Școala Surorilor „Notre Dame” și-a lărgit sfera de activitate, înființând Școala de Menaj „Regina Maria”.

– În 1931, odată cu înființarea cursului liceal, instituția devine Liceul Romano – Catolic de Fete „Notre Dame”.

– În 1946 Școala de Menaj „Regina Maria“ își schimbă denumirea în Școala Urbană de Gospodărie, iar ulterior, în 1947, în Școala Tehnică de Gospodărie Timișoara.

– În 1948 Liceul Romano-Catolic de Fete „Notre Dame” devine Școala Normală de Fete Timișoara.

– O dată cu reforma învățământului din 1948, Școala Tehnică de Gospodărie devine Școala Pedagogică de Educatoare, iar Liceul Romano-Catolic de Fete „Notre Dame” devine Școala Pedagogică de Fete.

– În 1948 a fost mutată aici, de la Liceul „C. D. Loga” Timișoara, secția cu predare în limba sârbă.

– Din 1956 noua denumire a instituțiilor adăpostite în complex este Școala Medie Nr. 7 Timișoara.

– În 1961 se înființează o secție germană și o secție maghiară a Școlii Medii Nr. 7. Cea dintâi funcționează și astăzi, iar cea maghiară s-a desprins o dată cu înființarea Liceului „Béla Bartók”.

– Între 1965 si 1973 instituția funcționează sub numele de Școala Medie Nr. 10 Timișoara.

– Din 1973 liceul primește noua denumire de Liceul Real-Umanist Nr. 1 Timișoara.

– În 1977 instituția devine Liceul de Filologie–Istorie Timișoara.

– În 1990 se înființează Liceul Sârbesc, iar Liceul de Filologie – Istorie își schimbă denumirea în Colegiul Bănățean Timișoara.

– Din 1999 instituția primește titulatura de Colegiul Național Bănățean Timișoara, denumire sub care funcționează și astăzi.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ